Înălţarea Domnului este una dintre marile sărbători ale Bisericii Ortodoxe şi, în acelaşi timp, unul dintre momentele fundamentale ale lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos.
La patruzeci de zile după Înviere, Mântuitorul îi conduce pe ucenicii Săi spre Muntele Măslinilor, îi binecuvântează şi Se înalţă la cer, aşezând firea omenească, pe care Şi-a asumat-o prin Întrupare, în slava dumnezeiască.
Dar de ce au trebuit să treacă patruzeci de zile între Înviere şi Înălţare? De ce Hristos, Care biruise deja moartea, nu S-a înălţat la cer imediat după ce a ieşit din mormânt?
În lucrarea lui Dumnezeu nimic nu este întâmplător. Cele patruzeci de zile au un înţeles profund. Ele au reprezentat timpul în care Apostolii au fost încredinţaţi de realitatea Învierii, au fost pregătiţi pentru despărţirea văzută de Învăţătorul lor şi au primit făgăduinţa venirii Duhului Sfânt. Mai mult decât atât, numărul patruzeci apare în repetate rânduri în istoria mântuirii, marcând perioade de pregătire, încercare şi trecere spre o nouă stare duhovnicească.
Patruzeci de zile în care Hristos le-a arătat că este viu
Sfântul Evanghelist Luca ne oferă una dintre cele mai clare explicaţii asupra acestei perioade.
În începutul Faptelor Sfinţilor Apostoli, el spune că Domnul, după Patimile Sale, „Cărora S-a şi înfăţişat pe Sine viu după patima Sa prin multe semne doveditoare, arătându-li-Se timp de patruzeci de zile şi vorbind cele despre Împărăţia lui Dumnezeu. ” (Fapte 1, 3).
Aşadar, timpul dintre Înviere şi Înălţare a fost un timp al mărturiei.
Ucenicii trebuiau să devină martorii Învierii înaintea lumii. Pentru aceasta, ei trebuiau mai întâi să fie pe deplin încredinţaţi că Cel răstignit şi îngropat era cu adevărat viu.
Învierea nu trebuia să rămână pentru ei o impresie, o vedenie sau o nădejde născută din durerea pierderii Învăţătorului. Apostolii trebuiau să-L întâlnească pe Hristos Cel înviat.
De aceea, Domnul li Se arată în repetate rânduri. Vorbeşte cu ei, merge împreună cu ei, le explică Scripturile şi mănâncă înaintea lor. Îl cheamă pe Toma să-I atingă semnele rănilor, pentru ca îndoiala acestuia să se transforme în mărturisirea: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!”.
Prin toate acestea, Hristos îi pregătea pe Apostoli pentru misiunea care urma.
De ce nu S-a înălţat imediat după Înviere?
Hristos ar fi putut, desigur, să Se înalţe la cer imediat după Înviere. Biruinţa asupra morţii fusese deja săvârşită. Trupul Său înviat era trup îndumnezeit, eliberat de stricăciune şi de moarte.
Şi totuşi, Domnul rămâne vreme de patruzeci de zile alături de ucenicii Săi.
Potrivit tâlcuirii patristice, unul dintre motive este tocmai acela ca Învierea să nu poată fi socotită o închipuire. Dacă Hristos S-ar fi arătat o singură dată şi apoi S-ar fi înălţat, cei slabi în credinţă ar fi putut pune la îndoială cele petrecute.
Prin arătările Sale repetate, El spulberă această îndoială.
Apostolii nu vor pleca să propovăduiască lumii o presupunere. Ei vor mărturisi ceea ce au văzut şi au trăit. Credinţa lor va fi atât de puternică, încât mulţi dintre ei îşi vor da viaţa pentru această mărturisire.
Cele patruzeci de zile devin astfel o adevărată şcoală a Apostolilor, aflată între Învierea Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt.
Taina celor trei „naşteri” ale lui Hristos
Sfântul Nicodim Aghioritul oferă o tâlcuire deosebit de frumoasă asupra celor patruzeci de zile.
El arată că, prin lucrarea mântuirii, putem vorbi despre trei „naşteri” ale lui Hristos. Prima este Naşterea Sa după trup din Preasfânta Fecioară Maria. A doua este legată de Botezul în râul Iordan, momentul descoperirii Sale înaintea lumii şi al începutului lucrării Sale publice.
A treia este Învierea din morţi. În legătură cu aceste momente, Hristos este numit „întâi născut”: întâi născut între mulţi fraţi, început al făpturii celei noi şi întâi născut din morţi.
Este remarcabil că, după fiecare dintre aceste momente, perioada de patruzeci de zile capătă o semnificaţie aparte.
La patruzeci de zile după Naştere, Pruncul Iisus este adus la templul din Ierusalim de Maica Domnului şi de Dreptul Iosif, eveniment pe care Biserica îl sărbătoreşte la Întâmpinarea Domnului.
În legătură cu Botezul, tradiţia evanghelică ne arată cele patruzeci de zile petrecute de Hristos în pustie, unde posteşte şi biruieşte ispitele diavolului.
Iar după Înviere urmează alte patruzeci de zile, la sfârşitul cărora Hristos Se înalţă la cer.
Vedem astfel că numărul patruzeci nu apare întâmplător. El exprimă pregătirea pentru împlinirea unei lucrări.
Ce duce Hristos la cer?
Înălţarea Domnului ascunde însă o taină şi mai mare. Fiul lui Dumnezeu nu Se întoarce pur şi simplu acolo de unde a venit.
Ca Dumnezeu, El nu fusese niciodată despărţit de Tatăl. Prin Întrupare însă, Fiul lui Dumnezeu a luat firea omenească. S-a făcut om adevărat, fără să înceteze să fie Dumnezeu adevărat.
La Înălţare, această fire omenească este ridicată în slava cerească.
Arhimandritul Hierotheos Vlachos subliniază tocmai această realitate atunci când vorbeşte despre Hristos Care, la patruzeci de zile de la Înviere, Se înalţă la cer şi aduce Tatălui firea noastră omenească.
Aici se află unul dintre cele mai profunde înţelesuri ale praznicului.
În Hristos, omul este înălţat.
Firea omenească, rănită prin cădere şi supusă morţii, este restaurată, vindecată şi aşezată în slava lui Dumnezeu. Înălţarea nu este, aşadar, numai un eveniment care Îl priveşte pe Hristos. Ea ne priveşte pe fiecare dintre noi.
Hristos Se înalţă pentru a ne arăta la ce este chemat omul.
Înălţarea nu este despărţirea de Hristos
Privită numai omeneşte, Înălţarea ar putea părea o despărţire. Ucenicii Îl văd pe Domnul ridicându-Se de la pământ şi un nor Îl ascunde privirilor lor.
Şi totuşi, Evanghelia nu îi prezintă pe Apostoli copleşiţi de tristeţe.
Dimpotrivă, după Înălţare, ei se întorc la Ierusalim „cu bucurie mare”.
De ce?
Pentru că au înţeles că Hristos nu îi părăseşte. Prezenţa Sa nu va mai fi limitată la modul în care Îl cunoscuseră în timpul activităţii Sale pământeşti. Domnul rămâne cu Biserica Sa, potrivit făgăduinţei Sale: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului”.
În acelaşi timp, Înălţarea îi pregăteşte pentru un alt mare eveniment: Pogorârea Duhului Sfânt.
Hristos le porunceşte Apostolilor să nu plece din Ierusalim, ci să aştepte „făgăduinţa Tatălui”. Peste numai zece zile, la Cincizecime, Duhul Sfânt Se va pogorî peste ei, iar Apostolii vor începe propovăduirea Evangheliei până la marginile lumii.
Astfel, cele patruzeci de zile nu reprezintă sfârşitul unei lucrări, ci pregătirea pentru începutul alteia.
Apostolii devin martorii Înălţării
După ce i-a făcut martori ai Învierii, Hristos îi face pe ucenicii Săi şi martori ai Înălţării.
Acest lucru este esenţial.
Apostolii L-au văzut răstignit. Au ştiut că a fost pus în mormânt. L-au întâlnit viu după Înviere. Iar acum Îl văd înălţându-Se la cer.
Mărturia lor cuprinde astfel întregul adevăr al lucrării mântuitoare: Hristos a murit, a înviat şi S-a înălţat întru slavă.
Mai mult, în momentul Înălţării, îngerii le vestesc şi întoarcerea Sa: „Acest Iisus, Care S-a înălţat de la voi la cer, astfel va şi veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”.
Înălţarea deschide, prin urmare, şi perspectiva celei de-a Doua Veniri a Domnului.
Creştinul trăieşte între aceste două realităţi: Hristos S-a înălţat şi Hristos va veni din nou.
Ce înseamnă pentru noi cele patruzeci de zile?
Perioada dintre Înviere şi Înălţare ne oferă şi o lecţie duhovnicească.
Dumnezeu lucrează adeseori prin etape. Există vreme pentru pregătire, vreme pentru întărirea credinţei şi vreme pentru împlinire. Apostolii ar fi dorit poate să înţeleagă totul imediat, însă Hristos îi pregăteşte treptat pentru misiunea lor.
La fel se întâmplă şi în viaţa duhovnicească.
Nu toate răspunsurile vin imediat. Nu toate încercările se încheie atunci când dorim noi. Uneori, timpul aşteptării devine chiar locul în care Dumnezeu ne pregăteşte pentru ceea ce urmează.
Cele patruzeci de zile ne mai arată că adevărata credinţă nu înseamnă simplă emoţie. Hristos îi întăreşte pe Apostoli, le vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu şi îi pregăteşte să primească Duhul Sfânt. Credinţa lor trebuie să devină mărturie şi viaţă.
Hristos Se înalţă pentru a-l înălţa pe om
De ce S-a înălţat Hristos după patruzeci de zile?
Pentru ca ucenicii să fie deplin încredinţaţi de adevărul Învierii. Pentru ca ei să devină martori ai biruinţei Sale asupra morţii. Pentru a-i pregăti pentru venirea Duhului Sfânt şi pentru misiunea de a duce Evanghelia în lume. Dar, dincolo de toate acestea, Înălţarea descoperă destinul minunat la care Dumnezeu cheamă firea omenească.
Hristos Cel înviat Se înalţă la cer purtând firea noastră.
De aceea, Înălţarea Domnului nu este sărbătoarea unei plecări, ci praznicul unei înălţări. Nu vorbeşte despre depărtarea lui Dumnezeu de om, ci despre apropierea omului de Dumnezeu.
Cele patruzeci de zile dintre Înviere şi Înălţare au transformat frica Apostolilor în certitudine, îndoiala în mărturisire şi slăbiciunea în aşteptarea plină de nădejde a Duhului Sfânt.
Iar privirea ucenicilor ridicată spre cer rămâne şi pentru creştinul de astăzi o chemare: să trăiască pe pământ fără să uite că adevărata sa chemare este Împărăţia lui Dumnezeu.