Omul contemporan cade tot mai uşor în capcana raţionalismului, încercând să-şi organizeze viaţa cu o grijă aproape obsesivă, ca şi cum totul ar depinde exclusiv de propria sa raţiune şi de puterea de a controla fiecare detaliu al existenţei.
Îşi face planuri, stabileşte obiective şi încearcă să prevadă cât mai bine ziua de mâine. Nimic rău în aceasta: Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu raţiune şi discernământ. Problema apare atunci când raţiunea încetează să mai fie un dar pus în slujba vieţii şi ajunge să ia locul lui Dumnezeu.
Arhimandritul Atanasie Anastasiou avertizează asupra acestei ispite: „Raţionalismul nu este o concepţie filosofică, ci o mentalitate şi o practică păcătoasă. Este în esenţă ateism cu aparenţă de creştinism.”
Cuvintele descriu o primejdie duhovnicească subtilă: să mărturisim credinţa în Dumnezeu, dar să trăim ca şi cum totul ar depinde numai de noi şi de propriile calcule.
Raţiunea este dar, raţionalismul este robie
Creştinismul nu condamnă raţiunea. Dimpotrivă, mintea omului este un dar dumnezeiesc. Omul este chemat să gândească, să cerceteze, să discearnă între bine şi rău şi să ia hotărâri responsabile. Credinţa ortodoxă nu ne cere să renunţăm la judecată şi nici să transformăm viaţa într-o succesiune de gesturi lipsite de discernământ.
Există însă o deosebire fundamentală între folosirea raţiunii şi raţionalism.
Raţiunea sănătoasă spune: „Voi face ceea ce îmi stă în putere şi mă voi încredinţa lui Dumnezeu.” Raţionalismul spune: „Accept numai ceea ce pot explica, controla şi prevedea.”
Prima atitudine lasă loc proniei dumnezeieşti. A doua închide existenţa în limitele minţii omeneşti.
De aici începe drama. Omul raţionalist poate continua să meargă la biserică, să se roage şi chiar să vorbească despre Dumnezeu. Dar, în momentul unei încercări, adevărata lui încredere se poate descoperi a fi aşezată în bani, relaţii, planificare, influenţă, capacitatea personală sau siguranţa zilei de mâine.
Dumnezeu rămâne mărturisit cu buzele, dar este scos treptat din organizarea concretă a vieţii.
Când vrem să avem totul sub control
Una dintre expresiile cele mai răspândite ale raţionalismului este nevoia permanentă de control.
Vrem să ştim ce se va întâmpla peste o lună, peste un an sau peste zece ani. Vrem garanţii înainte de a lua o hotărâre. Ne tulburăm atunci când lucrurile nu se desfăşoară după planul nostru. Uneori ajungem chiar să considerăm orice eveniment neaşteptat drept o catastrofă.
În spatele acestei nevoi se poate ascunde o întrebare duhovnicească foarte serioasă: mai credem cu adevărat în purtarea de grijă a lui Dumnezeu?
A crede în pronia dumnezeiască nu înseamnă a deveni nepăsători. Creştinul trebuie să muncească, să economisească atunci când poate, să-şi îngrijească familia, să-şi respecte responsabilităţile şi să se gândească la consecinţele faptelor sale. Dar face toate acestea ştiind că nu este stăpânul absolut al vieţii.
Există o mare diferenţă între responsabilitate şi iluzia controlului.
Responsabilitatea face ceea ce poate şi apoi se încredinţează lui Dumnezeu. Iluzia controlului vrea să elimine orice necunoscut şi ajunge inevitabil la nelinişte, pentru că viaţa nu poate fi controlată în întregime.
„Doamne, facă-se voia mea”
Raţionalismul pătrunde uneori chiar şi în rugăciune.
Îi cerem lui Dumnezeu un anumit lucru, dar în mintea noastră am stabilit deja cum trebuie să ne răspundă. Îi prezentăm problema, soluţia, termenul şi rezultatul dorit. Dacă lucrurile nu se întâmplă astfel, ne tulburăm şi întrebăm: „De ce nu m-a ascultat Dumnezeu?”
Fără să ne dăm seama, rugăciunea poate deveni încercarea de a-L convinge pe Dumnezeu să confirme planul nostru.
Rugăciunea adevărată are însă un alt duh. Hristos ne-a învăţat să spunem: „Facă-se voia Ta”.
Aceste cuvinte sunt poate printre cele mai grele ale vieţii creştine. Este uşor să le rostim atunci când voia noastră coincide cu ceea ce se întâmplă. Ele capătă însă adevărata lor putere când planurile noastre se destramă.
Atunci se vede dacă Dumnezeu este pentru noi Tată sau numai garantul dorinţelor noastre.
„Facă-se voia Ta” nu înseamnă resemnare fatalistă. Înseamnă: „Doamne, eu văd numai clipa aceasta. Tu vezi întreaga mea viaţă. Eu cunosc ceea ce doresc. Tu cunoşti ceea ce îmi este cu adevărat de folos.”
Aceasta este încrederea.
Raţionalismul şi judecarea aproapelui
O altă consecinţă a organizării raţionaliste a vieţii este tendinţa de a-i judeca pe ceilalţi.
Mintea construieşte repede explicaţii: „A făcut aceasta pentru că…”, „A spus aşa fiindcă…”, „Ştiu eu ce fel de om este”.
Din câteva fapte alcătuim o sentinţă întreagă.
Uităm însă că vedem numai exteriorul omului. Nu îi cunoaştem lupta, trecutul, rănile, pocăinţa ascunsă şi nici lucrarea pe care Dumnezeu o săvârşeşte în sufletul lui.
Raţionalismul transformă impresiile în certitudini.
Discernământul duhovnicesc este mult mai smerit. El spune: „Această faptă poate fi greşită, dar inima omului o cunoaşte Dumnezeu.”
De aceea, smerenia nu înseamnă lipsă de inteligenţă. Înseamnă conştiinţa limitelor propriei inteligenţe.
Omul smerit poate fi foarte cultivat şi foarte lucid, dar ştie că nu cunoaşte totul. Raţionalistul, dimpotrivă, poate avea multe informaţii, dar suferă tocmai pentru că transformă ceea ce ştie într-o măsură absolută a realităţii.
Credinţa începe acolo unde se termină garanţiile
Viaţa duhovnicească nu poate fi trăită numai pe baza certitudinilor omeneşti.
Avraam a plecat fără să cunoască în întregime drumul. Apostolii au lăsat mrejele fără să primească un contract pentru viitor. Sfinţii au răspuns chemării lui Dumnezeu fără să li se garanteze confort, succes sau lipsa suferinţei.
Credinţa presupune întotdeauna o ieşire din autosuficienţă.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să căutăm situaţii iraţionale sau periculoase pentru a demonstra că avem credinţă. Ar fi o altă formă de mândrie. Înseamnă doar să recunoaştem că există momente în care, după ce am făcut tot ceea ce depinde în mod responsabil de noi, trebuie să avem curajul să spunem: „De aici înainte mă încred în Dumnezeu.”
Tocmai aici omul modern întâmpină o dificultate uriaşă. Suntem obişnuiţi să cerem dovezi, prognoze, statistici şi garanţii. Dumnezeu însă ne cheamă la o relaţie vie, iar într-o relaţie există încredere.
Credinţa nu este rezultatul unui calcul perfect. Este răspunsul liber al inimii la chemarea lui Dumnezeu.
Când planurile se prăbuşesc
Există momente în care Dumnezeu îngăduie ca organizarea noastră atent construită să fie zdruncinată. Pierdem o oportunitate. O uşă se închide. Un proiect eşuează. Un om ne dezamăgeşte. Viitorul pe care ni-l imaginaserăm nu mai este posibil.
Prima reacţie este adesea revolta: „De ce?”
Nu trebuie să minimalizăm durerea unor asemenea experienţe. Credinţa nu cere omului să pretindă că nu suferă. Dar, în mijlocul suferinţei, poate apărea o altă întrebare: dacă Dumnezeu vede ceva ce eu încă nu pot vedea?
De câte ori nu am înţeles, după ani, rostul unei uşi care ni s-a închis? De câte ori ceea ce am considerat nenorocire s-a dovedit mai târziu o izbăvire de ceva mai rău sau începutul unei schimbări binecuvântate?
Nu putem transforma aceasta într-o formulă şi nu putem pretinde că înţelegem fiecare încercare. Unele taine rămân taine. Creştinului nu i s-a promis explicaţia imediată a tuturor lucrurilor, ci prezenţa lui Dumnezeu în mijlocul lor.
Cum ne vindecăm de raţionalism?
Vindecarea începe prin smerenie.
Trebuie să ne obişnuim să spunem: „Nu ştiu.” Sunt două cuvinte greu de rostit într-o lume în care fiecare trebuie să aibă o opinie despre orice. Din punct de vedere duhovnicesc însă, recunoaşterea limitelor poate deveni începutul înţelepciunii.
Apoi este necesară rugăciunea. Nu numai rugăciunea prin care cerem lucruri, ci aceea prin care ne predăm voia lui Dumnezeu: „Doamne, luminează-mă. Dacă ceea ce vreau îmi este de folos, binecuvântează. Dacă nu, opreşte-mă şi dă-mi puterea să primesc voia Ta.”
Spovedania are, de asemenea, un rol fundamental. În faţa duhovnicului învăţăm să nu ne mai considerăm propria judecată drept criteriul suprem. Ascultarea făcută cu discernământ taie încet rădăcina autosuficienţei.
Iar citirea Sfintei Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi ne ajută să descoperim un adevăr esenţial: Dumnezeu lucrează deseori altfel decât calculează omul.
Să-I lăsăm lui Dumnezeu loc în viaţa noastră
Problema nu este că ne facem planuri, ci că uneori acestea ajung mai importante decât voia lui Dumnezeu. Îl mărturisim pe Dumnezeu, dar trăim ca şi cum totul ar depinde numai de noi.
Creştinul este chemat să gândească, să muncească şi să planifice, fără a transforma propria raţiune în măsura tuturor lucrurilor. Să facă ceea ce îi stă în putere, dar să lase loc lucrării lui Dumnezeu.
„Doamne, ajută-mă să primesc voia Ta şi să mă încred în purtarea Ta de grijă.”
Atunci raţiunea îşi regăseşte locul firesc: nu stăpână a vieţii, ci dar pus în slujba credinţei.