Una dintre cele mai grele întrebări pe care omul și le pune în vreme de suferință este aceasta: „Dacă Dumnezeu mă iubește, de ce îngăduie să trec prin atâtea necazuri?”.
Când vin boala, lipsurile, nedreptatea, pierderea unei persoane dragi, tulburarea familiei sau singurătatea, inima omului poate ajunge ușor la deznădejde. Uneori, tocmai atunci când ne rugăm mai mult, încercările par să se înmulțească.
Sfântul Isaac Sirul ne oferă însă o perspectivă cu totul diferită asupra necazurilor. El spune un cuvânt care, la prima vedere, poate părea greu de primit: „Din faptul că-i trimite Dumnezeu necazuri, cunoaște omul că se îngrijește Dumnezeu de el”.
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu Se bucură de suferința omului și nici că orice nenorocire trebuie înțeleasă ca o pedeapsă venită din cer. Credința ortodoxă ne învață să privim încercarea prin lumina Crucii și a Învierii. Dumnezeu poate îngădui ca omul să treacă prin necazuri, dar nu îl părăsește în mijlocul lor. Dimpotrivă, uneori tocmai acolo lucrează cel mai adânc în sufletul său.
Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi
Sfântul Isaac Sirul spune limpede: „Calea lui Dumnezeu este crucea de fiecare zi. Că nimeni nu s-a suit la ceruri cu răsfățul”.
Creștinismul nu este făgăduința unei vieți fără durere. Mântuitorul Hristos nu le-a promis ucenicilor Săi că vor fi feriți de toate încercările lumii. Le-a arătat însă că dincolo de Cruce există Înviere și că suferința purtată cu Dumnezeu nu este lipsită de sens.
Crucea fiecărui om are alt chip. Pentru unul poate fi boala. Pentru altul, sărăcia. Pentru altul, neînțelegerea în familie, singurătatea, nedreptatea sau o luptă sufletească pe care nimeni din jur nu o cunoaște.
A purta crucea nu înseamnă a căuta suferința și nici a refuza ajutorul atunci când acesta este posibil. Înseamnă a nu-L părăsi pe Dumnezeu atunci când viața devine grea. Înseamnă să nu lăsăm necazul să ne transforme în oameni ai deznădejdii, ai urii sau ai răzbunării.
Uneori vrem ca Dumnezeu să ne ia imediat crucea. El însă poate lucra altfel: ne dă puterea să o purtăm. Iar omul descoperă, după o vreme, că încercarea prin care a trecut l-a învățat lucruri pe care nu le-ar fi învățat în zilele lipsite de griji.
De ce sunt încercați chiar și oamenii credincioși?
Există ispita de a crede că, dacă ne rugăm, postim și încercăm să facem binele, viața noastră ar trebui să fie lipsită de necazuri. Iar când acestea apar, ne întrebăm dacă Dumnezeu ne mai ascultă.
Viețile sfinților ne arată însă contrariul. Oamenii apropiați de Dumnezeu nu au fost neapărat oamenii cei mai feriți de încercări. Adeseori au cunoscut boli, prigoniri, sărăcie, nedreptăți și multe alte suferințe.
Sfântul Isaac spune că drepții ajung „în lupte mari, din pricina ispitelor, ca să li se pună răbdarea lor la încercare”.
Încercarea descoperă ceea ce există cu adevărat în inima omului. Este ușor să spunem că avem credință atunci când toate merg după dorința noastră. Mult mai greu este să spunem „Doamne, fie voia Ta” atunci când nu înțelegem ce ni se întâmplă.
În asemenea clipe, credința încetează să mai fie doar un cuvânt și devine viață.
Răbdarea creștină nu înseamnă nepăsare și nici resemnare fără nădejde. Ea este puterea de a rămâne lângă Dumnezeu chiar și atunci când răspunsul Lui nu vine în forma sau la timpul pe care noi le-am dorit.
Dumnezeu nu îl lasă singur pe omul aflat în ispită
Unul dintre cele mai mângâietoare cuvinte ale Sfântului Isaac Sirul este acesta: „Pe cei care petrec întru ispite, nu-i lasă Providența să cadă în mâinile vrăjmașilor”.
Omul poate ajunge la marginea puterilor sale și poate crede că totul s-a sfârșit. Dumnezeu vede însă și ceea ce omul nu poate vedea.
Providența dumnezeiască nu înseamnă că toate lucrurile se vor întâmpla după planurile noastre. Înseamnă că viața noastră nu se află în afara purtării de grijă a lui Dumnezeu.
Uneori, ajutorul vine printr-un om. Alteori, printr-un cuvânt auzit exact la timpul potrivit. Alteori, printr-o ușă care se închide și care, mai târziu, se dovedește că ne-ar fi dus într-o direcție rea. Iar uneori ajutorul lui Dumnezeu se arată pur și simplu prin puterea neașteptată de a continua.
De câte ori nu spune omul după trecerea unei mari încercări: „Nu știu cum am putut să duc toate acestea”?
Poate că tocmai acolo se ascunde răspunsul. Nu le-a dus numai prin propriile puteri.
Necazul poate deveni școală a smereniei
În zilele bune, omul poate ajunge ușor să creadă că tot ceea ce are i se datorează. Sănătatea, puterea, inteligența, familia, bunurile materiale și reușitele pot crea iluzia că suntem stăpânii vieții noastre.
O singură încercare poate risipi această iluzie.
Atunci omul înțelege cât de fragil este și cât de mult are nevoie de Dumnezeu și de ceilalți. Necazul poate deveni astfel o școală a smereniei.
Nu orice suferință îl face însă automat pe om mai bun. Necazul poate înmuia inima, dar o poate și împietri. Poate apropia omul de Dumnezeu sau îl poate face să se revolte împotriva Lui.
De aceea este important felul în care trecem prin încercare.
Dacă omul Îi spune lui Dumnezeu: „Nu înțeleg ce se întâmplă, dar nu vreau să mă despart de Tine”, necazul poate deveni începutul unei schimbări profunde.
Rugăciunea din suferință este adeseori diferită de rugăciunea din zilele liniștite. Atunci nu mai avem nevoie de multe cuvinte. Uneori rămâne numai atât: „Doamne, ajută-mă!”. Dar acest strigăt poate veni dintr-o inimă mai adevărată decât multe rugăciuni rostite fără atenție.
Iertarea celorlalți ne păzește în vremea încercării
Sfântul Isaac Sirul leagă purtarea de grijă a lui Dumnezeu și de felul în care ne raportăm la greșelile aproapelui. El vorbește despre cei care „acoperă vina” fraților lor și nu se grăbesc să îi osândească.
Este un adevăr duhovnicesc de mare adâncime.
Când trecem prin necazuri, suntem tentați să devenim mai aspri. Durerea ne poate face să judecăm, să ne răzbunăm sau să căutăm vinovați pentru tot ceea ce ni se întâmplă.
Sfântul ne îndeamnă spre drumul opus: smerenie, milă și iertare.
Omul care își vede propriile neputințe devine mai îngăduitor cu neputințele celorlalți. El nu mai privește lumea de pe scaunul judecătorului. Înțelege că fiecare om poartă o luptă pe care ceilalți poate nu o cunosc.
A acoperi greșeala aproapelui nu înseamnă a numi răul bine și nici a accepta abuzul sau nedreptatea. Înseamnă să refuzăm plăcerea osândirii și să nu transformăm greșeala altuia într-un prilej de umilire.
Dumnezeu nu ne promite răsfăț, ci prezența Sa
Omul contemporan este învățat să fugă de orice disconfort. Căutăm siguranță, confort, succes și control. În sine, acestea nu sunt rele. Problema începe atunci când ajungem să credem că o viață bună este obligatoriu o viață lipsită de cruce.
Sfântul Isaac ne avertizează că omul care dorește să fie lipsit de toate grijile și, în același timp, să înainteze în virtute caută două lucruri care nu merg întotdeauna împreună.
Virtutea se verifică în încercare.
Răbdarea se învață atunci când avem ceva de răbdat. Iertarea se arată atunci când cineva ne-a rănit. Credința se vede atunci când nu mai avem toate certitudinile. Nădejdea se descoperă tocmai atunci când împrejurările par lipsite de speranță.
De aceea, Dumnezeu nu ne promite o existență fără furtuni. Ne promite însă ceva mult mai important: că putem trece prin ele împreună cu El.
Să nu confundăm încercarea cu pedeapsa
Este important să nu cădem într-o interpretare greșită a necazurilor. Nu trebuie să spunem despre fiecare om bolnav, sărac sau lovit de nenorocire că este pedepsit de Dumnezeu.
O asemenea judecată este străină de mila creștină.
Noi nu cunoaștem tainele vieții altui om și nici rostul tuturor lucrurilor îngăduite de Dumnezeu. În loc să judecăm suferința aproapelui, suntem chemați să devenim pentru el mâinile prin care lucrează mila lui Dumnezeu.
Dacă un om este flămând, îi dăm hrană. Dacă este bolnav, îl îngrijim și îl îndemnăm să primească ajutorul necesar. Dacă este singur, stăm lângă el. Dacă este deznădăjduit, îi oferim un cuvânt de nădejde.
Credința nu ne cere să iubim suferința, ci să nu ne pierdem sufletul în mijlocul ei.
După Cruce vine Învierea
Pentru creștin, ultimul cuvânt nu îl are necazul.
Ultimul cuvânt îl are Învierea.
Aceasta este marea deosebire dintre deznădejde și nădejdea creștină. Omul credincios poate plânge. Poate simți durerea până în adâncul sufletului. Poate avea momente de slăbiciune. Dar undeva, dincolo de toate acestea, rămâne convingerea că Dumnezeu nu l-a uitat.
Sfântul Isaac Sirul spune că sufletul care are frică de Dumnezeu „nădăjduiește întru Domnul de acum și până în veac”.
Această nădejde nu înseamnă că știm cum se va rezolva fiecare problemă. Înseamnă că știm în mâinile Cui se află viața noastră.
Necazul poate ascunde o purtare de grijă pe care încă nu o vedem
Sunt momente în care omul nu înțelege de ce Dumnezeu îngăduie încercările. Unele răspunsuri vin mai târziu, iar altele rămân o taină. Însă necazul nu înseamnă că Dumnezeu ne-a părăsit. Adesea, tocmai prin suferință învățăm să ne rugăm mai mult, să ne smerim și să ne punem nădejdea în El.
Ceea ce astăzi pare o rană poate deveni, prin lucrarea lui Dumnezeu, începutul unei vindecări sufletești. De aceea, în vremea necazului, să nu ne pierdem credința și nădejdea. Cel care trece prin încercări împreună cu Dumnezeu nu este niciodată singur.