Trăim într-o vreme în care oamenii se ceartă cu o ușurință înfricoșătoare.
Un cuvânt este de ajuns pentru a aprinde mânia, o părere diferită poate transforma doi apropiați în adversari, iar uneori chiar credința ajunge prilej de înfruntare, de judecată și de osândire.
Tocmai de aceea, cuvântul Sfântului Isaac Sirul este atât de actual:
„Nu cumva să întărâți pe cineva, să nu-l pornești spre ceartă, nici pentru credința, nici pentru faptele lui cele rele; ci ferește-te de a dojeni și de a mustra pe cineva. Că doar avem în Ceruri Judecător fără părtinire.”
La prima vedere, îndemnul poate părea surprinzător. Cum să nu mustrăm răul? Cum să nu apărăm adevărul? Cum să rămânem liniștiți atunci când cineva greșește?
Sfântul Isaac nu ne cere să numim răul bine și nici să devenim nepăsători față de adevăr. El ne învață ceva mult mai greu: să despărțim adevărul de patimă și râvna pentru Dumnezeu de mânia noastră.
Pentru că poți spune un lucru adevărat și totuși să rănești un suflet. Poți apăra credința și, prin felul în care o faci, să-l îndepărtezi pe celălalt de Dumnezeu. Poți avea dreptate în cuvinte, dar să greșești prin lipsa dragostei.
Nu orice mustrare îl apropie pe om de Dumnezeu
Există o ispită subtilă a omului credincios: aceea de a se socoti îndreptățit să-i îndrepte mereu pe ceilalți.
Vedem o greșeală și vrem imediat să o condamnăm. Vedem un păcat și ne grăbim să-l arătăm cu degetul. Întâlnim un om care gândește altfel și pornim o luptă pentru a-i demonstra că greșește.
Dar sufletul omenesc nu se vindecă prin umilire.
Un om mustrat cu asprime se va apăra adesea înainte de a se pocăi. Un om batjocorit pentru greșeala lui își va ridica ziduri. Iar cel pe care încercăm să-l apropiem de adevăr prin mânie poate ajunge să respingă nu numai cuvintele noastre, ci și adevărul pe care pretindem că îl apărăm.
De aceea spune Sfântul Isaac Sirul:
„Așa să te porți totdeauna, adică să fii binevoitor cu toți, cinstindu-i pe toți.”
Observăm măsura duhovnicească: cu toți.
Nu numai cu cei care sunt de acord cu noi. Nu numai cu oamenii credincioși. Nu numai cu cei care duc o viață pe care noi o considerăm bună. Cu toți.
Creștinul este chemat să vadă în fiecare om chipul lui Dumnezeu, chiar și atunci când acel chip este acoperit de păcat, neștiință, revoltă sau rătăcire.
A spune adevărul fără dragoste poate deveni o formă de mândrie
Uneori ne ascundem mânia sub numele râvnei.
Spunem că „apărăm adevărul”, dar înlăuntrul nostru suntem tulburați. Spunem că „mărturisim credința”, dar ne bucurăm când adversarul nu mai are ce răspunde. Spunem că vrem îndreptarea aproapelui, dar îl facem de rușine înaintea altora.
Aici trebuie multă luare-aminte.
Adevărul lui Hristos nu are nevoie de ura noastră pentru a rămâne adevăr.
Domnul nu ne-a chemat să câștigăm dispute, ci suflete. Iar sufletele nu se câștigă prin dispreț, ironie și superioritate, ci prin dragoste, răbdare și jertfă.
Sfântul Isaac merge chiar mai departe și ne arată cum trebuie să ne apropiem de cel pe care îl vedem rătăcit:
„Iară de vrei pe aproapele să-l întorci către adevăr, întristează-te pentru el și cu lacrimi de dragoste grăiește către dânsul un cuvânt-două.”
Aici se descoperă adevărata măsură a îndreptării aproapelui: puține cuvinte, dar multă dragoste.
Sfântul nu spune: ține-i o predică lungă.
Nu spune: învinge-l cu argumentele tale.
Nu spune: arată-i cât de mult greșește.
Ci spune: „întristează-te pentru el”.
Cu alte cuvinte, înainte de a-i vorbi despre greșeala lui, să te doară căderea lui. Să nu-l privești ca pe un vinovat pe care trebuie să-l pui la punct, ci ca pe un frate care are nevoie de ajutor. Durerea lui să devină, într-o anumită măsură, și durerea ta. Abia atunci cuvântul rostit poate fi cu adevărat un cuvânt al dragostei, și nu al judecății.
„Cu lacrimi de dragoste”
Sfântul Isaac ne îndeamnă să nu privim greșeala aproapelui cu asprime, ci cu durere și milă. Este ușor să vedem unde a greșit celălalt și să-l judecăm. Mult mai greu este să ne doară pentru el și să dorim cu adevărat îndreptarea lui.
De aceea, înainte de a mustra, este bine să ne întrebăm dacă ne-am și rugat pentru acel om. Dacă vrem să-l ajutăm sau doar să-i arătăm că a greșit. Dacă vorbim din dragoste sau din supărare.
Când ne doare căderea aproapelui, cuvântul nostru se schimbă. Nu mai este aspru și acuzator, ci devine mai blând și mai cumpătat. Nu căutăm să-l facem de rușine, ci să-l ajutăm să se ridice.
Aceasta înseamnă să vorbești „cu lacrimi de dragoste”: să vezi greșeala, dar să nu uiți omul; să spui adevărul, dar fără să rănești; să dorești îndreptarea lui, nu osândirea lui.
Iar uneori, înaintea unui cuvânt de mustrare, o rugăciune pentru aproapele nostru poate face mult mai mult.
Dumnezeu nu ne-a pus pe noi judecători ai lumii
„Că doar avem în Ceruri Judecător fără părtinire”, spune Sfântul Isaac.
Nu noi suntem chemați să rostim judecata asupra unui om. Noi vedem o faptă sau o cădere, dar Dumnezeu îi cunoaște întreaga viață, rănile, luptele și pocăința care poate veni.
Aceasta nu înseamnă să numim răul bine, ci să facem deosebire între păcat și omul care a căzut în păcat. Putem respinge răul fără să-l osândim pe cel care l-a săvârșit. Creștinul este chemat să spună adevărul, dar să păstreze dragostea față de aproapele său.
Mânia nu poate naște pace
Sfântul Isaac avertizează:
„Să nu te aprinzi de mânie împotriva lui, că semn de vrăjmășie se va vedea în tine.”
Chiar și atunci când avem dreptate, mânia poate risipi binele pe care dorim să-l facem. Un cuvânt adevărat, spus cu asprime, poate răni și îl poate îndepărta pe celălalt.
De aceea, uneori este mai înțelept să refuzăm cearta. Adevărul nu trebuie apărat cu mânie, ci mărturisit cu pace și în duhul lui Hristos.
Smerenia este semnul adevăratei cunoașteri
Sfântul Isaac Sirul încheie cu un cuvânt fundamental:
„Arătarea dragostei și a cunoașterii este smerenia.”
Nu asprimea. Nu capacitatea de a-i pune pe ceilalți la punct. Nu mulțimea argumentelor. Ci smerenia.
Omul care începe să-L cunoască pe Dumnezeu își vede mai limpede propriile neputințe. Cu cât se apropie de lumină, cu atât observă mai bine praful din propria inimă.
De aceea, sfinții au fost atât de îngăduitori cu păcătoșii și atât de aspri cu ei înșiși.
Noi facem adesea invers: suntem foarte îngăduitori cu propriile slăbiciuni și nemiloși cu greșelile celorlalți.
Viața duhovnicească începe să se schimbe atunci când întoarcem această măsură: să fim atenți la păcatele noastre și milostivi cu neputințele aproapelui.
Înainte de a mustra, să ne rugăm
Când cineva ne supără, ne contrazice sau trăiește într-un mod pe care îl considerăm greșit, primul nostru răspuns nu trebuie să fie mânia.
Să spunem mai întâi:
„Doamne, luminează-l pe el și luminează-mă și pe mine.”
Pentru că poate el greșește în fapte, iar noi greșim prin mândrie. Poate el are nevoie de pocăință, iar noi avem nevoie de smerenie. Poate Dumnezeu vrea să-l îndrepte prin noi, dar înainte de aceasta trebuie să curețe cuvântul nostru de mânie.
Uneori va trebui să vorbim. Alteori va trebui să tăcem. Dar întotdeauna va trebui să iubim.
Adevărul spus cu dragoste
Cuvântul Sfântului Isaac Sirul ne învață să apărăm adevărul fără mânie și fără să-l transformăm pe aproapele nostru într-un dușman.
Înainte de a mustra, să ne cercetăm inima: vorbim din dragoste sau din supărare? Uneori, un cuvânt spus „cu lacrimi de dragoste” poate face mai mult decât multe reproșuri.
Omul din fața noastră nu este un adversar, ci un suflet pentru care Hristos S-a răstignit. Să spunem, așadar, adevărul, dar să nu încetăm să iubim.