Viața duhovnicească nu este un drum pe care omul înaintează fără poticnire.
Oricât de mult ne-am dori să ne apropiem de Dumnezeu, purtăm în noi slăbiciuni și patimi care nu se vindecă ușor. Ne pocăim, ne ridicăm, dar uneori cădem din nou. Atunci apare una dintre cele mai primejdioase ispite: deznădejdea.
„De atâtea ori am promis că mă voi îndrepta și iar am căzut. Ce rost mai are să încerc?”
Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă însă:
„Să nu te înfricoșezi de vei cădea în fiecare zi și nici să nu încetezi lupta, ci stai bărbătește.”
Pocăința spune: „Am căzut, Doamne, ridică-mă!” Deznădejdea spune: „Am căzut și nu mai are rost să mă ridic.”
De aceea, oricât de grea ar fi căderea, să nu încetăm lupta. Mila lui Dumnezeu este mai mare decât slăbiciunea noastră.
Dumnezeu privește și lupta, nu numai căderea
Uneori ne judecăm întreaga viață duhovnicească numai după numărul căderilor. Dacă am căzut din nou, ni se pare că tot ceea ce am făcut înainte a fost zadarnic.
Dar Dumnezeu vede mai adânc decât vedem noi.
El cunoaște nu numai păcatul, ci și lupta împotriva lui. Cunoaște lacrimile pe care nu le-a văzut nimeni, rugăciunea rostită cu greu, rușinea mărturisirii, hotărârea de a începe din nou și toate încercările prin care omul se împotrivește patimii.
De aceea, cuvântul Sfântului Ioan Scărarul nu este o încurajare spre nepăsare, ci spre statornicie.
„Să nu încetezi lupta.” Aici se află cheia.
Nu ni se spune: „Nu contează dacă păcătuiești.” Ni se spune să nu transformăm căderea într-o capitulare.
Un om poate pierde o luptă fără să piardă războiul. Poate fi biruit astăzi și se poate ridica mâine. Poate cădea de multe ori și totuși, prin harul lui Dumnezeu, să ajungă la vindecare.
Primejdia cea mai mare nu este numai căderea, ci hotărârea de a nu ne mai ridica.
Din groapa păcatului se iese prin pocăință
Sfântul Ioan Scărarul folosește o imagine cutremurătoare:
„De am căzut în groapa nelegiuirilor, nu vom putea ieși dintr-însa până ce nu vom coborî în prăpastia umilinței celor ce se pocăiesc.”
La prima vedere pare un paradox: pentru a ieși trebuie mai întâi să coborâm.
Dar tocmai aceasta este taina pocăinței.
Omul căzut dorește adesea să se ridice fără să se smerească. Ar vrea să scape de urmările păcatului fără să-și recunoască rana. Ar vrea să se considere în continuare puternic, drept și stăpân pe sine.
Pocăința adevărată începe însă atunci când încetăm să ne justificăm.
„Da, Doamne, am greșit.”
Acesta este începutul vindecării.
Nu aruncăm vina asupra împrejurărilor, asupra oamenilor sau asupra slăbiciunilor noastre. Nu numim bine ceea ce este rău. Venim înaintea lui Dumnezeu așa cum suntem și Îi cerem milă.
Smerenia pocăinței nu îl distruge pe om, ci distruge minciuna pe care omul o construise despre sine.
Iar când această minciună cade, Dumnezeu poate începe lucrarea vindecării.
Când păcatul devine obișnuință
Există căderi care ne tulbură pentru că se repetă și, în timp, devin obișnuințe. Sfântul Ioan Scărarul ne arată că acestea pot ajunge să o ia înaintea voinței și a conștiinței.
Totuși, nicio patimă nu este de nebiruit. Lupta trebuie continuată prin rugăciune, spovedanie, post și îndepărtarea prilejurilor de păcat.
Nu este suficient să regretăm căderea, ci trebuie să vedem și ce o hrănește. Uneori vrem să biruim păcatul, dar păstrăm tocmai lucrurile care ne conduc spre el.
După cădere, vrăjmașul încearcă să ne îndepărteze de rugăciune
Unul dintre cele mai importante avertismente ale Sfântului Ioan Scărarul privește întristarea care vine după păcat.
Omul cade și imediat îi vine gândul: „Cum să te mai rogi acum? Cu ce obraz să stai înaintea lui Dumnezeu?”
Și tocmai aici trebuie să fim foarte atenți.
Dacă după păcat încetăm rugăciunea, căderea trupească sau sufletească este urmată de o cădere și mai primejdioasă: îndepărtarea voită de Dumnezeu.
Este ca și cum un copil, după ce s-a rănit, ar spune că nu mai poate merge la tatăl său tocmai fiindcă este rănit.
Dar când să alergăm spre Dumnezeu, dacă nu atunci?
Când sufletul este zdrobit, să ne rugăm.
Când ne este rușine, să ne rugăm.
Când simțim că nu avem cuvinte, să spunem măcar: „Doamne, miluiește-mă.”
Când am căzut pentru a zecea sau pentru a suta oară, să nu așteptăm să devenim vrednici pentru a ne întoarce la Dumnezeu. Ne întoarcem tocmai pentru că avem nevoie de vindecare.
Rugăciunea nu este premiul celor fără păcat. Este respirația omului care caută mila lui Dumnezeu.
Smerenia nu înseamnă deznădejde
Există o mare deosebire între a spune „sunt păcătos” cu nădejde și a spune același lucru cu disperare.
Omul smerit își vede păcatul, dar vede și mila lui Dumnezeu.
Omul deznădăjduit își vede păcatul atât de mare, încât ajunge să nu mai vadă mila.
De aceea, chiar pocăința trebuie trăită cu discernământ. Creștinul nu se pocăiește pentru a rămâne blocat într-o continuă condamnare de sine, ci pentru a se întoarce la Tatăl Ceresc.
Fiul risipitor din Evanghelie și-a recunoscut starea, dar nu a rămas între porci repetându-și cât este de nevrednic:
„Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; ” (Luca 15, 18).
Aceasta este pocăința adevărată: recunoașterea păcatului urmată de întoarcere.
Să te ridici și să mergi spre Tatăl Ceresc.
Dumnezeu poate face din căderile noastre o școală a smereniei
Aceasta nu înseamnă că Dumnezeu voiește păcatul. Dar Dumnezeu poate îndrepta chiar și ceea ce noi am stricat.
Uneori omul care nu a cunoscut prea mult propria slăbiciune devine aspru cu ceilalți. Judecă repede, condamnă și nu înțelege cum poate cineva să cadă iar și iar în aceeași greșeală.
Apoi Dumnezeu îngăduie să-și vadă propria neputință.
Și omul începe să înțeleagă.
Devine mai puțin grăbit în judecată, mai milostiv și mai atent la suferința celuilalt. Descoperă că fără ajutorul lui Dumnezeu nu poate face nimic.
Uneori o cădere plânsă cu adevărat îl învață pe om mai multă smerenie decât multe biruințe de care ar fi putut ajunge să se mândrească.
Important este ca păcatul să nu devină justificare, ci prilej de pocăință.
Ridică-te încă o dată
Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase învățături pe care le putem desprinde din cuvântul Sfântului Ioan Scărarul: Dumnezeu nu ne cere să încetăm lupta pentru că ieri am pierdut-o.
Ai căzut? Ridică-te.
Ai căzut din nou? Ridică-te din nou.
Te rușinezi că vii iar înaintea lui Dumnezeu cu aceeași rană? Vino tocmai cu această rușine.
Spovedește-te sincer. Cere iertare. Începe iar rugăciunea. Îndepărtează prilejul păcatului. Fă astăzi binele pe care îl poți face astăzi.
Nu încerca să trăiești într-o singură zi toată viața duhovnicească pe care ai fi dorit să o ai. Dumnezeu îți cere credincioșie acum.
Uneori biruința nu arată spectaculos. Uneori biruința înseamnă pur și simplu că omul care ieri a căzut astăzi se ridică și spune din nou: „Doamne, ajută-mă!”
Nu ultima cădere te definește, ci întoarcerea către Dumnezeu
Viața creștinului este o neîncetată întoarcere către Dumnezeu, cu biruințe, dar și cu căderi. În toate acestea, să nu pierdem nădejdea în mila Lui.
Dacă ai căzut, ridică-te și mergi mai departe. Pocăiește-te și nu abandona lupta. Cât timp omul se întoarce sincer la Dumnezeu, calea îndreptării rămâne deschisă.
Nu căderea are ultimul cuvânt, ci ridicarea prin pocăință. Nu deznădejdea, ci mila lui Dumnezeu.