Un adevăr fundamental al credinței creștine este că Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii.
Nu doar pe cei care Îl cunosc, se roagă sau trăiesc în Biserică. El este Creatorul tuturor și poartă grijă de fiecare făptură omenească.
Mitropolitul Antonie de Suroj subliniază că Dumnezeu, așa cum ni S-a descoperit în Hristos, „este Dumnezeul tuturor”. El nu aparține unei națiuni, unei confesiuni sau unui anumit grup, ci îi cheamă pe toți la El.
Aceasta schimbă și felul în care creștinul trebuie să-l privească pe celălalt. Nu putem crede că Dumnezeu ne iubește pe noi, iar pe alții îi îndepărtează. Iubirea Lui este pentru toți, însă darurile, chemarea și răspunsul fiecăruia sunt diferite.
Iar celui care a primit mai mult i se cere și mai mult. Apropierea de Dumnezeu nu este un privilegiu care ne așază deasupra celorlalți, ci o responsabilitate mai mare față de ei.
Soarele răsare şi peste cei răi şi peste cei buni
Mântuitorul spune că Tatăl ceresc:
„Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. ” (Matei 5, 45). Dumnezeu vede în fiecare om făptura Sa și îi oferă tuturor iubirea Sa.
Aceasta nu înseamnă că binele și răul sunt același lucru. Dumnezeu iubește omul, dar îl cheamă să se întoarcă din păcat la viață și la adevăr.
Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu:
„Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină.” (1 Timotei 2, 4).
În acest „toți” încape fiecare om, apropiat sau departe de Biserică. Dumnezeu nu încetează niciodată să-l cheme pe om la El.
Iubirea este aceeași, cunoașterea nu este aceeași
Dacă Dumnezeu îi iubește pe toți, înseamnă oare că nu mai contează cât de mult Îl cunoaștem și cum trăim?
Dimpotrivă.
Mitropolitul Antonie de Suroj face aici o distincție esențială: suntem iubiți de Dumnezeu, dar suntem chemați să-I slujim „cu daruri diferite și cu o foarte diferită adâncime de cunoaștere”.
Un copil care abia învață să se roage nu Îl cunoaște pe Dumnezeu în aceeași măsură în care Îl cunoaște un om care s-a rugat cu pocăință vreme de zeci de ani. Omul care intră pentru prima dată într-o biserică nu are aceeași experiență cu acela care și-a așezat întreaga viață în jurul Sfintei Liturghii, al Spovedaniei, al Împărtășirii, al rugăciunii și al ascultării de Dumnezeu.
Și totuși, primul nu este mai puțin prețios înaintea lui Dumnezeu.
Diferența nu stă în valoarea persoanei, ci în adâncimea comuniunii.
Putem vedea o imagine a acestei realități chiar în relațiile dintre oameni. Doi oameni ne pot fi la fel de dragi, dar unul poate să ne cunoască de ani de zile, iar celălalt abia ne-a întâlnit. Iubirea oferită nu trebuie confundată cu măsura în care ea a fost primită, înțeleasă și trăită.
Așa se petrece și în viața duhovnicească. Dumnezeu Se dăruiește omului, însă omul poate deschide ușa inimii mai mult sau mai puțin.
A-L cunoaște pe Dumnezeu nu este motiv de superioritate
Aici apare însă o mare ispită pentru omul religios.
Putem transforma darul cunoașterii lui Dumnezeu într-un motiv de mândrie. Putem ajunge să credem că apropierea noastră de Biserică ne dă dreptul să-i privim de sus pe cei care sunt departe.
Dar dacă întâlnirea noastră cu Hristos ne face mai disprețuitori, mai aspri și mai grăbiți să condamnăm, trebuie să ne întrebăm cât de adâncă este, de fapt, această întâlnire.
Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât ar trebui să vadă mai limpede două lucruri: propria sa nevrednicie și valoarea aproapelui.
Sfinții nu au devenit judecători neînduplecați ai lumii. Dimpotrivă, au ajuns să poarte lumea în rugăciune.
Adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu naște smerenie.
Cel care a primit lumină nu se laudă în fața celui aflat în întuneric, ci aprinde o candelă pentru el.
Cel care a găsit drumul nu îl batjocorește pe cel rătăcit, ci încearcă să-i arate calea.
Cel care a cunoscut mila lui Dumnezeu nu poate uita că el însuși trăiește prin această milă.
Mai multă lumină înseamnă mai multă răspundere
Mitropolitul Antonie spune limpede: „cu cât este mai mare cunoașterea, mai mare este apropierea, mai mare responsabilitatea”. Apropierea de Dumnezeu nu este un privilegiu, ci o chemare la slujire.
„Şi cea care n-a ştiut, dar a făcut lucruri vrednice de bătaie, va fi bătută puţin. Şi oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere. ” (Luca 12, 48).
Credința, rugăciunea și viața în Biserică nu ne așază deasupra celorlalți, ci ne fac mai responsabili față de ei.
Hristos Însuși ne-a arătat aceasta spălând picioarele ucenicilor: cu cât suntem mai aproape de Dumnezeu, cu atât suntem chemați să slujim mai mult oamenilor.
Lumea pentru care a murit Hristos
Există o expresie în textul Mitropolitului Antonie care merită păstrată în inimă: trăim într-o lume „pe care atât a iubit-o Dumnezeu”.
Este ecoul cuvintelor Evangheliei după Ioan:
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3, 16).
Observăm din nou: lumea.
Nu doar un grup ales de oameni fără slăbiciuni. Nu doar cei care aveau să răspundă imediat chemării Sale.
Hristos vine într-o lume rănită de păcat și moare pentru oameni păcătoși.
Crucea devine astfel măsura iubirii lui Dumnezeu față de om.
De aceea, creștinul nu are voie să privească lumea numai cu dezgust, chiar atunci când vede în ea mult păcat. Este chemat să vadă păcatul cu durere, dar omul cu iubire. Să mărturisească adevărul fără să înceteze să iubească. Să nu numească răul bine, dar nici să nu uite că omul căzut rămâne omul pentru care Hristos Și-a întins brațele pe Cruce.
Aceasta este o măsură duhovnicească foarte înaltă.
Este mult mai ușor să împărțim lumea între „noi” și „ei”. Evanghelia ne cere însă să vedem în fiecare om posibilitatea unei întâlniri cu Dumnezeu.
Cum ar trebui să privim omul de lângă noi
Întâlnim oameni aflați în momente duhovnicești diferite: unii cred, alții caută sau se îndoiesc. Dar nu putem vedea taina inimii lor. Cel pe care îl credem departe de Dumnezeu poate fi aproape de o mare întoarcere.
De aceea, judecata nu ne aparține. Nouă ne aparțin rugăciunea, iubirea și mărturisirea. Poate că un om nu va deschide o carte de teologie, dar ne va întâlni pe noi și va înțelege ceva despre Dumnezeu din felul în care ne purtăm cu el.
Cel care Îl cunoaște mai mult trebuie să iubească mai mult
Nu suntem iubiți de Dumnezeu în funcție de rang, educație, origine sau poziție socială. Fiecare om este prețios înaintea lui Dumnezeu și chemat la comuniunea cu El. Dar nu toți Îl cunoaștem pe Dumnezeu cu aceeași adâncime. Iar această diferență nu trebuie să nască mândrie, ci responsabilitate.
Dacă L-am cunoscut mai mult pe Domnul Iisus Hristos, suntem chemați să iertăm mai mult. Dacă am primit mai multă lumină, suntem chemați să luminăm fără să orbim pe nimeni. Dacă am cunoscut mila lui Dumnezeu, suntem chemați să fim milostivi. Dacă știm că Hristos a murit pentru lume, nu putem disprețui lumea pentru care El Și-a vărsat sângele.
Poate că aceasta este una dintre cele mai frumoase definiții ale maturității creștine: cu cât Îl cunoaștem mai adânc pe Dumnezeu, cu atât avem mai puține motive să ne socotim superiori altora și mai multe motive să-i iubim.
Fiindcă apropierea adevărată de Dumnezeu nu îl face pe om mai rece față de lume, ci îi lărgește inima.
Și atunci începe să înțeleagă că fiecare om pe care îl întâlnește, oricât de diferit ar fi, este cineva pe care Dumnezeu îl cheamă, îl caută și îl iubește.
Iar dacă Dumnezeu îl iubește, cum am putea noi să-l socotim nevrednic de iubirea noastră?