Trăim într-o lume în care ochii sunt asaltați neîncetat de imagini.
Vedem bogăție, frumusețe, lux, succes, trupuri expuse, case impresionante, călătorii, mese îmbelșugate și vieți care par lipsite de orice grijă. Uneori este suficientă o singură privire pentru ca în inimă să se nască o dorință, iar din dorință să apară nemulțumirea, invidia sau chiar păcatul.
De aceea, Sfânta Scriptură ne avertizează asupra „poftei ochilor”.
Sfântul Apostol Ioan spune limpede:
„Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume. ” (1 Ioan 2, 16).
Sfântul Luca al Crimeei atrage, la rândul său, atenția asupra primejdiei care se poate ascunde în ceea ce vedem. Ochii ne pot sminti atunci când privirea se oprește asupra unui lucru rușinos sau amăgitor, dar și atunci când vedem bunăstarea celor care trăiesc fără Dumnezeu și începem să-i invidiem.
Așadar, nu numai lucrurile vădit necurate ne pot răni sufletul. Uneori, o casă, o mașină, o haină, succesul altuia sau imaginea unei vieți aparent perfecte pot deveni începutul unei tulburări lăuntrice.
Păcatul începe adesea cu o privire
Ochii sunt ferestre ale sufletului. Prin ei pătrunde în noi o mare parte din ceea ce lumea ne oferă. Dar nu tot ce putem privi ne este și de folos.
O imagine poate trece prin fața noastră fără să lase urme. Însă, dacă ne oprim asupra ei, dacă revenim cu mintea și începem să o dorim, lucrurile se schimbă. Privirea devine poftă, pofta începe să lucreze în imaginație, iar imaginația poate aprinde patima.
Aici este nevoie de trezvie.
Creștinul nu este chemat să umble prin lume cu teamă, ca și cum orice lucru văzut ar fi păcat. Frumusețea creației este darul lui Dumnezeu. Chipul unui om, frumusețea naturii, lucrurile făcute cu pricepere și chiar bunurile materiale pot fi privite cu inimă curată.
Problema începe atunci când nu mai privim cu mulțumire, ci cu dorința de a poseda. Când nu mai spunem: „Slavă lui Dumnezeu pentru ceea ce are aproapele meu!”, ci: „De ce are el și eu nu am?”
În acel moment, privirea a ajuns deja la inimă.
Din comparație se naște nemulțumirea
Una dintre cele mai subtile forme ale poftei ochilor este comparația.
Vedem ceea ce are aproapele și, aproape fără să ne dăm seama, începem să ne măsurăm viața după viața lui. Vedem casa lui și a noastră ni se pare prea mică. Vedem câștigul lui și munca noastră ni se pare nedrept răsplătită. Vedem familia altuia și uităm să mulțumim pentru oamenii pe care Dumnezeu ni i-a așezat alături.
În vremurile noastre, această ispită a devenit și mai puternică. Putem vedea într-o singură zi mai multă bogăție și mai mult lux decât vedea un om de altădată într-o viață întreagă.
Dar vedem numai suprafața.
Vedem fotografia, nu și lacrimile. Vedem zâmbetul, nu și neliniștea. Vedem casa frumoasă, dar nu știm dacă înăuntrul ei este pace. Vedem succesul, dar nu cunoaștem prețul plătit pentru el.
Și, mai ales, nu știm ce se petrece în sufletul omului.
De aceea, comparația este nedreaptă încă de la început. Comparăm întreaga noastră viață, cu toate durerile și neputințele ei, cu o imagine fragmentară din viața altuia.
Iubirea de avere nu satură inima
Sfântul Luca al Crimeei leagă pofta ochilor de iubirea de averi și amintește avertismentul apostolic potrivit căruia iubirea de bani este rădăcina multor rele.
Averea, în sine, nu îl desparte automat pe om de Dumnezeu. Au existat oameni bogați care au devenit mari binefăcători, au hrănit săracii, au ridicat biserici, au sprijinit bolnavii și au socotit ceea ce aveau drept dar primit spre administrare.
Primejdia apare când averea nu mai este unealtă, ci stăpân.
Omul începe prin a spune: „Aș vrea să am și eu.” Apoi: „Trebuie să am.” După aceea: „Nu contează cum, trebuie să obțin.”
Aici se pot naște minciuna, nedreptatea, zgârcenia, înșelarea aproapelui, uitarea săracului și împietrirea inimii.
Și chiar dacă omul dobândește lucrul dorit, liniștea nu vine pentru multă vreme. Ochii descoperă imediat altceva.
Mai mult. Mai scump. Mai frumos. Mai nou.
Aceasta este tragedia poftei: promite să ne sature, dar ne mărește foamea.
De la pofta ochilor la trufia vieții
Există însă o treaptă și mai primejdioasă. După ce omul dobândește ceea ce a poftit, poate începe să creadă că valoarea lui stă în lucrurile pe care le posedă.
Atunci apare trufia vieții.
„Eu am.” „Eu pot.” „Eu am reușit.” „Eu sunt mai presus decât ceilalți.”
Și, încetul cu încetul, Dumnezeu dispare din această socoteală.
Omul uită că sănătatea se poate pierde într-o clipă, averea se poate risipi, frumusețea trece, puterea slăbește, iar viața pământească are un sfârșit.
Trufia este cu atât mai periculoasă cu cât poate rămâne mult timp ascunsă. Omul poate părea respectabil înaintea lumii și, totuși, înlăuntrul lui să crească sentimentul superiorității.
Sfântul Luca al Crimeei numește trufia o pierzare duhovnicească. Și nu este greu să înțelegem de ce. Omul mândru nu mai simte că are nevoie de Dumnezeu. Nu mai cere, nu mai mulțumește, nu mai vede darul. El începe să creadă că totul i se datorează.
Nu putem opri toate imaginile, dar ne putem păzi privirea
Cum să ne păzim într-o lume în care suntem înconjurați de imagini?
Nu putem închide ochii în fața lumii și nici aceasta nu este chemarea creștinului. Putem însă învăța să nu lăsăm orice imagine să coboare în inimă.
Dacă ceva ne tulbură, să ne desprindem privirea.
Dacă vederea bunăstării altuia trezește invidie, să transformăm gândul într-o rugăciune: „Doamne, binecuvântează-l și pe el și dă-mi mie ceea ce îmi este de folos.”
Dacă simțim că ne stăpânește dorința de a avea tot mai multe lucruri, să ne întrebăm câte dintre ele ne sunt cu adevărat necesare.
Dacă petrecerea îndelungată a timpului privind viețile altora ne lasă mai triști, mai invidioși și mai nemulțumiți, poate că trebuie să punem o măsură.
Paza ochilor nu înseamnă numai să evităm necurăția. Înseamnă să păzim pacea inimii.
Leacul poftei este mulțumirea
Unul dintre cele mai puternice leacuri împotriva poftei ochilor este recunoștința.
Omul care mulțumește începe să vadă altfel.
În loc să observe numai ce îi lipsește, descoperă ceea ce a primit deja. În loc să numere bunurile altuia, începe să numere binecuvântările propriei vieți.
Poate că nu avem tot ce ne-am dorit, dar câte daruri trecem cu vederea în fiecare zi?
O bucată de pâine. Un acoperiș. Un om care ne iubește. Puterea de a ne ridica dimineața. O biserică în care putem intra. O rugăciune pe care încă o putem rosti. Posibilitatea de a ne pocăi.
Pentru omul care știe să mulțumească, lucrurile mici devin mari.
Pentru omul stăpânit de poftă, nici lucrurile mari nu sunt suficiente.
Să învățăm să privim spre ceea ce ne apropie de Dumnezeu
Ochii ne pot duce spre păcat, dar tot ochii pot deveni prilej de înălțare sufletească.
Putem privi o icoană și să ne aducem aminte de Împărăția lui Dumnezeu. Putem vedea un om sărac și să ni se trezească mila. Putem privi frumusețea creației și să-L slăvim pe Creator. Putem vedea suferința aproapelui și să înțelegem cât de mici sunt uneori nemulțumirile noastre.
Nu ochii sunt vinovați, ci felul în care îi folosim.
Aceeași privire poate naște invidie sau rugăciune. Poate naște poftă sau milă. Poate duce spre deșertăciune sau spre Dumnezeu.
Unde privește omul, într-acolo începe să meargă și inima lui
„Pofta ochilor” nu este o expresie îndepărtată de viața noastră. Este o ispită de fiecare zi. Poate începe nevinovat, cu simpla privire aruncată asupra unui lucru, dar poate continua cu dorință, comparație, nemulțumire, iubire de avere și, în cele din urmă, cu trufie.
De aceea, este atât de important să fim atenți nu doar la ceea ce facem, ci și la ceea ce lăsăm să intre în suflet.
Nu tot ce strălucește merită dorit. Nu tot ce lumea numește succes aduce pace. Nu tot ce poate fi cumpărat îmbogățește omul.
Adevărata bogăție începe atunci când omul poate spune din inimă: „Doamne, Îți mulțumesc pentru ceea ce mi-ai dat.”
Să ne păzim, așadar, ochii, pentru a ne păzi inima. Să nu lăsăm privirea să ne transforme în robi ai lucrurilor trecătoare. Și, atunci când lumea ne îndeamnă să privim mereu spre ceea ce ne lipsește, să ne întoarcem ochii către Dumnezeu și către darurile pe care, poate, am uitat să le mai vedem.