Să ne rugăm unii pentru alții, pentru că în viața creștină comuniunea prin rugăciune ne apropie tainic de cei pe care îi purtăm înaintea lui Dumnezeu.
Rugăciunea pentru aproapele nu este un simplu gest de bunăvoință și nici o formulă pe care o rostim din obișnuință.
Atunci când pomenim înaintea lui Dumnezeu numele unui om, între noi și acel suflet se naște o legătură tainică. Chiar dacă este departe și nu știe că ne rugăm pentru el, înaintea lui Dumnezeu distanța nu ne desparte.
Părintele Arsenie Papacioc spune atât de frumos: „Tu ești în comuniune cu cel pe care l-ai pomenit”. A pomeni pe cineva înseamnă a-l purta în rugăciune și a cere: „Doamne, ajută-l, luminează-l, întărește-l și nu-l lăsa singur”.
Aceasta este una dintre cele mai profunde forme ale comuniunii creștine.
Când rostim un nume înaintea lui Dumnezeu
Există oameni pe care îi putem ajuta material și oameni pentru care, omenește vorbind, nu mai putem face aproape nimic. Sunt persoane aflate departe, oameni bolnavi, familii destrămate, suflete care trec prin încercări pe care noi nu le putem înlătura.
Dar putem să-i pomenim.
Putem spune simplu: „Doamne, miluiește-l pe robul Tău!” sau „Doamne, ai grijă de el!”. Câteodată aceasta este singura faptă pe care o mai putem face. Dar nu este puțin lucru.
„Tu pomenindu-l pe el, îl ajută Dumnezeu. Dumnezeu ți-a auzit rugăciunea”, spune Părintele Arsenie.
Creștinul care se roagă pentru altul refuză să trăiască numai pentru sine. El începe să poarte în inimă durerile, neputințele și nevoile celorlalți. Astfel, rugăciunea devine lucrare a iubirii.
Nu știm întotdeauna cum lucrează Dumnezeu prin rugăciunile noastre. Nu vedem rezultatele și poate că nici nu le vom vedea vreodată în această viață. Tocmai aici se arată credința: continui să te rogi fără să ceri dovada că rugăciunea ta a avut efect.
Dumnezeu știe numele pe care l-ai rostit și dragostea cu care l-ai rostit.
Nu putem să pomenim și să judecăm în același timp
Există însă o mare contradicție în viața noastră duhovnicească. Uneori pomenim un om la rugăciune, iar după câteva ore îl judecăm. Îi spunem numele înaintea lui Dumnezeu, dar apoi îi spunem greșelile înaintea oamenilor.
Părintele Arsenie avertizează asupra ușurinței cu care ajungem să vorbim de rău. Iar justificarea este aproape întotdeauna pregătită: „Dar ce, numai eu vorbesc?” sau „La urma urmei, merită”.
Aceasta este una dintre marile ispite ale vieții cotidiene.
Bârfa se deghizează adesea în constatare. Judecata se prezintă drept sinceritate. Răutatea se ascunde sub masca adevărului. Spunem: „Eu doar am spus ce a făcut”. Dar întrebarea creștinului nu este numai dacă un lucru este adevărat. Întrebarea este și: de ce îl spun? Cu ce inimă îl spun? Îl ajut pe omul acela sau îl zdrobesc?
Poți spune un adevăr despre cineva și totuși să păcătuiești prin felul, momentul și intenția cu care îl spui.
Cuvântul rău desparte. Rugăciunea unește.
Judecata îl transformă pe aproapele nostru într-un adversar. Rugăciunea ne amintește că el este un suflet pentru care Hristos S-a jertfit.
De aceea, dacă suntem ispitiți să vorbim despre greșeala unui om, poate că primul lucru pe care ar trebui să-l facem este să-i rostim numele înaintea lui Dumnezeu.
Să ne rugăm și pentru cei cu care ne este greu
Este ușor să ne rugăm pentru copilul nostru, pentru părinți, pentru soț sau soție, pentru prietenii apropiați. Mult mai greu este să-l pomenim pe omul care ne-a nedreptățit.
Și tocmai aici rugăciunea începe să ne schimbe.
Când spui zi după zi: „Doamne, miluiește-l și pe el”, ceva se întâmplă mai întâi în propria ta inimă. Poate că rana nu dispare imediat. Poate că nedreptatea rămâne nedreptate. Creștinismul nu ne cere să numim răul bine și nici să negăm adevărul.
Dar ne cere să nu lăsăm răul altuia să nască ură în noi.
Rugăciunea pentru cel care ne-a greșit este una dintre cele mai puternice lupte împotriva urii. Nu trebuie să simțim de la început o afecțiune deosebită. Putem începe chiar din sărăcia noastră sufletească: „Doamne, eu nu reușesc să-l iubesc. Ajută-l Tu și vindecă-mi și mie inima”.
Uneori aceasta poate fi cea mai sinceră rugăciune.
Rugăciunea Sfântului Grigorie Dialogul pentru Traian
În tradiția creștină este cunoscută relatarea despre rugăciunea Sfântului Grigorie Dialogul pentru împăratul Traian. Mișcat de cele auzite despre faptele de dreptate ale împăratului roman, Sfântul Grigorie s-ar fi rugat cu stăruință lui Dumnezeu pentru el.
Părintele Arsenie amintește această istorisire tocmai pentru a arăta puterea mijlocirii și îndrăzneala pe care o poate avea înaintea lui Dumnezeu rugăciunea unui om sfânt.
Dincolo de caracterul aparte al acestei relatări, mesajul pentru viața noastră este limpede: rugăciunea pentru altul nu este o formalitate. Există o responsabilitate a creștinului față de sufletele celorlalți.
Noi nu știm ce se petrece în taina judecății lui Dumnezeu și nici nu putem transforma asemenea istorisiri în reguli după măsura minții noastre. Mântuirea aparține lui Dumnezeu. Dar putem înțelege ceva esențial: iubirea adevărată dorește mântuirea celuilalt și îl încredințează milei dumnezeiești.
Pomelnicul este o lecție despre iubire
Uneori scriem pomelnicul în grabă. Înșiruim câteva nume, îl dăm la Sfântul Altar și plecăm. Dar fiecare dintre acele nume reprezintă o lume.
În spatele unui nume există o viață, o familie, o suferință, păcate, lupte nevăzute, bucurii și lacrimi.
De aceea, pomelnicul poate deveni și o adevărată școală a inimii.
Când scrii numele cuiva, întreabă-te: pot să-l port și în inima mea? Pot să mă rog pentru el fără să-l judec? Pot să-i doresc cu adevărat binele?
Și mai există un exercițiu duhovnicesc greu, dar folositor: să trecem pe pomelnicul nostru și numele omului cu care suntem certați. Să-l așezăm acolo, între oamenii pe care îi iubim.
Poate că inima se împotrivește. Tocmai de aceea avem nevoie de rugăciune.
După rugăciune, păstrează legătura cu omul
Părintele Arsenie merge însă mai departe. Nu este suficient să ne rugăm în taină dacă, atunci când îl întâlnim pe celălalt, îi arătăm ostilitate.
„Mai departe, după rugăciune, ține relația cu omul. Aruncă-i un zâmbet, ca să vadă că nu îi ești dușman.”
Ce sfat simplu!
Nu ni se cere întotdeauna un discurs. Nu trebuie să rezolvăm într-o singură zi toate conflictele. Uneori începutul împăcării poate fi un salut. Alteori, un zâmbet. Un telefon. O întrebare spusă cu sinceritate: „Ce mai faci?”. Sau hotărârea de a nu răspunde unei provocări cu o altă provocare.
Gesturile mici pot sparge ziduri mari.
Rugăciunea adevărată trebuie, pe cât este posibil, să continue în comportamentul nostru. Dacă cerem lui Dumnezeu să-l binecuvânteze pe un om, dar noi îl rănim intenționat, apare o ruptură între cuvintele rugăciunii și viața noastră.
În comuniune cu frații noștri
Prin rugăciune, rămânem în comuniune unii cu alții. Viața Bisericii este viață de comuniune. Ne rugăm unii pentru alții, îi pomenim pe cei vii și pe cei adormiți, cerem rugăciunile sfinților și ne adunăm în jurul aceluiași Potir.
În această comuniune există nenumărate lucrări nevăzute.
Poate că astăzi ai avut putere să treci peste o încercare și nici măcar nu știi că undeva cineva s-a rugat pentru tine. Poate mama, poate un prieten, poate un monah care ți-a citit numele pe un pomelnic. Poate un preot te-a pomenit la Sfântul Altar. Nu știm. Dar Dumnezeu știe.
Iar acest gând ne poate schimba felul în care îi privim pe ceilalți. În loc să ne întrebăm permanent „Ce primesc eu de la oameni?”, putem începe să ne întrebăm: „Pe cine pot purta astăzi în rugăciune?”.
Rostește un nume cu dragoste
Poate că nu putem schimba lumea întreagă. Dar putem începe cu un singur nume.
Numele copilului care trece printr-o încercare. Numele părintelui bolnav. Numele prietenului plecat departe. Numele omului singur. Și, mai ales, numele celui pe care încă nu am reușit să-l iertăm.
Să rostim acel nume înaintea lui Dumnezeu.
Apoi, când îl întâlnim pe omul respectiv, să nu anulăm printr-un cuvânt rău ceea ce am încercat să zidim prin rugăciune. Să-i oferim măcar acel zâmbet despre care vorbește Părintele Arsenie. Să-i arătăm că nu îi suntem dușmani.
Pentru că rugăciunea pentru aproapele nu înseamnă numai să cerem ca Dumnezeu să facă ceva pentru el. Înseamnă și să-I îngăduim lui Dumnezeu să facă ceva în noi.
Să ne înmoaie inima. Să ne oprească de la judecată. Să ne învețe iertarea. Să transforme dușmănia în milă și depărtarea în comuniune.
Când pomenești un om cu dragoste înaintea lui Dumnezeu, poate că el nu va afla niciodată. Nu îți va mulțumi și nu va ști ce ai făcut pentru el.
Dar știe Dumnezeu.
Și aceasta este taina frumoasă a rugăciunii pentru aproapele: chiar dacă suntem departe unii de alții, în rugăciune putem fi din nou împreună.