Se întâmplă uneori să avem în apropierea noastră un prieten, un coleg sau chiar un membru al familiei care privește credința cu ostilitate.
Pentru el, Biserica este o instituție creată de oameni, rugăciunea este o formă de autosugestie, iar slujbele, posturile, Tainele și toate celelalte manifestări ale vieții religioase nu sunt decât obiceiuri inventate de-a lungul istoriei.
Cum îi răspundem unui asemenea om? Cum îi demonstrăm că se înșală?
Prima noastră pornire este, adesea, să căutăm argumente. Să-i vorbim despre istorie, despre minunile săvârșite de Dumnezeu, despre Sfintele Scripturi, despre mărturiile sfinților sau despre marile minți care au crezut în Dumnezeu. Toate acestea își au rostul lor. Și totuși, există ceva mai puternic decât argumentele: viața unui om care Îl poartă pe Hristos în el.
Un om poate combate o idee. Poate respinge un argument. Poate ironiza o carte sau poate găsi o replică împotriva unei afirmații. Dar îi este mult mai greu să combată pacea, bunătatea, smerenia și iubirea pe care le vede, zi de zi, într-un om credincios.
Viața trăită în Hristos devine astfel una dintre cele mai puternice mărturii despre adevărul credinței.
Nu transforma credința într-o dispută
Atunci când cineva atacă lucrurile sfinte, există ispita de a răspunde imediat și de a transforma discuția într-un duel intelectual. Vrem să câștigăm disputa și să demonstrăm că noi avem dreptate.
Dar chiar dacă am câștiga argumentația, este posibil să pierdem omul.
Credința nu trebuie apărată prin orgoliu. Hristos nu are nevoie de mânia noastră pentru a fi adevărat. De aceea, înainte de a încerca să-i schimbăm celuilalt gândirea, trebuie să ne rugăm pentru el.
Rugăciunea lăuntrică este începutul adevăratei mărturisiri.
Roagă-te pentru prietenul tău fără ca el să știe. Pomenește-l înaintea lui Dumnezeu. Cere-I Domnului să-i lumineze mintea, dar mai ales să-ți dea ție discernământul de a ști când trebuie să vorbești și când trebuie să taci.
Uneori, un cuvânt spus la vremea potrivită valorează mai mult decât o sută de argumente. Alteori, tăcerea plină de iubire este mai convingătoare decât cea mai sofisticată demonstrație.
Aceasta nu înseamnă lașitate și nici ascunderea credinței. Creștinul nu trebuie să se rușineze că este creștin. El își trăiește credința simplu și firesc, fără ostentație, dar și fără concesii.
De unde vine ostilitatea față de religie?
Trebuie să încercăm să înțelegem și motivele celui care respinge credința.
Uneori este vorba pur și simplu despre necunoaștere. Sunt oameni care resping creștinismul fără să fi citit vreodată cu atenție Evanghelia și fără să cunoască realmente viața Bisericii. Ei resping, de fapt, imaginea pe care și-au format-o despre creștinism.
Alteori însă, ostilitatea are o cauză mai dureroasă: exemplele rele oferite chiar de oamenii religioși.
Nu trebuie să ne fie teamă să recunoaștem aceasta. Există situații în care oameni care vorbesc despre Dumnezeu trăiesc într-un mod contrar Evangheliei. Există formalism, fățărnicie, judecarea aproapelui și religiozitate fără iubire.
Atunci când cultul nu mai exprimă o credință sinceră, el riscă să devină formă goală.
Dar abuzul unui lucru nu desființează adevărul acelui lucru. Faptul că un om se declară creștin și trăiește rău nu demonstrează că Hristos este fals. Demonstrează doar că omul respectiv nu trăiește potrivit învățăturii lui Hristos.
De aceea, răspunsul nostru față de exemplele rele nu trebuie să fie negarea lor, ci propria pocăință.
Este religia doar o invenție omenească?
Prietenul nostru poate spune: „Religia a fost inventată de oameni”.
Afirmația necesită însă o distincție importantă.
Istoria arată că aproape toate civilizațiile au dezvoltat forme de manifestare religioasă. Omul a construit temple, a adus jertfe, a formulat rugăciuni și a căutat, într-un fel sau altul, legătura cu transcendentul.
Din perspectiva creștină, această căutare poate fi înțeleasă și prin drama căderii omului.
În Rai, Adam și Eva nu aveau nevoie de o „religie” în sensul unui sistem de practici prin care să încerce să ajungă la Dumnezeu. Ei trăiau în comuniune directă cu El. După pierderea acestei familiarități, omul continuă să poarte în sine dorul după Dumnezeu și încearcă să refacă legătura pierdută.
În acest sens, formele religioase pot purta și amprenta omului. Dar de aici până la afirmația că Dumnezeu Însuși este o invenție omenească există o distanță uriașă.
Omul poate crea o formă prin care își exprimă dorul după Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că omul L-a creat pe Dumnezeu.
Este asemenea iubirii dintre două persoane. Când iubim, inventăm mereu forme prin care ne exprimăm iubirea: oferim un dar, rostim un cuvânt frumos, scriem o scrisoare, facem un gest de afecțiune. Formele sunt create de noi, dar iubirea pe care ele o exprimă nu se reduce la acele forme.
Tot astfel trebuie înțeles și cultul: el este expresia unei relații.
Creștinismul nu începe însă cu omul care Îl caută pe Dumnezeu
Există însă ceva și mai important.
Creștinismul nu afirmă doar că omul Îl caută pe Dumnezeu, ci că Dumnezeu Îl caută pe om și Se descoperă omului.
Aici se află centrul credinței creștine.
Noi nu credem într-un Dumnezeu construit după imaginația noastră, ci în Dumnezeul Care S-a făcut cunoscut și Care, în plinătatea vremii, S-a făcut Om în Persoana lui Iisus Hristos.
De aceea, nici toate elementele cultului creștin nu pot fi descrise pur și simplu ca invenții omenești.
Rugăciunea fundamentală a creștinilor ne-a fost dată de Însuși Hristos: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri…”
Sfânta Euharistie își are temelia în porunca Mântuitorului de la Cina cea de Taină:
„Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea. ” (Luca 22, 19).
La fel, Botezul nu apare doar ca o inițiativă ulterioară a comunității creștine. Hristos le poruncește Apostolilor:
„Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,” (Matei 28, 19).
Prin urmare, creștinul nu participă la aceste Taine pentru că niște oameni s-au gândit cândva că ar fi frumos să existe asemenea ceremonii. El le primește în ascultare față de Hristos și în comuniune cu Biserica întemeiată de El.
Cea mai puternică dovadă pe care i-o poți oferi
Și totuși, dacă prietenul tău nu acceptă Sfânta Scriptură, simpla citare a Scripturii probabil că nu îl va convinge.
Ce rămâne de făcut? Trăiește ceea ce mărturisești.
Dacă îi vorbești despre iubirea lui Hristos, iubește-l inclusiv atunci când îți ironizează credința. Dacă vorbești despre iertare, iartă. Dacă vorbești despre smerenie, nu încerca să-l umilești într-o discuție. Dacă spui că rugăciunea îl schimbă pe om, lasă-l să vadă schimbarea pe care rugăciunea a făcut-o în tine.
Nu trebuie să devii artificial de „religios” în prezența lui. Nu transforma fiecare conversație într-o predică și nu încerca să introduci forțat numele lui Dumnezeu în orice subiect.
Trăiește ortodox simplu, firesc, fără afectare, dar și fără lașitate ori concesii.
Mergi la biserică. Roagă-te. Postește. Spovedește-te. Împărtășește-te cu pregătirea cuvenită și cu binecuvântarea duhovnicului. Fă bine celui care are nevoie. Nu judeca. Recunoaște-ți greșelile. Iartă. Păstrează-ți pacea atunci când ești provocat.
Prietenul tău va vedea toate acestea.
Și există întrebări care se nasc în sufletul omului nu din cauza unei demonstrații, ci în fața unei vieți: „De unde are omul acesta pacea? De ce nu răspunde răului cu rău? Ce a găsit el și eu nu cunosc?”
Acolo poate începe adevărata căutare.
Nu tu îl convertești pe celălalt
Creștinul trebuie să-și amintească mereu un lucru: convertirea unei persoane nu este opera lui.
Noi putem vorbi, putem explica, putem recomanda o carte, putem răspunde unei întrebări și, mai ales, putem iubi și ne putem ruga. Dar nu putem forța deschiderea inimii celuilalt.
Lucrarea lăuntrică aparține lui Dumnezeu și libertății persoanei.
De aceea, nu te descuraja dacă prietenul tău continuă să ironizeze credința. Nu-l abandona, dar nici nu-l asedia cu argumente. Respectă-i libertatea și continuă să-l iubești.
Poate că într-o zi va veni el însuși și îți va pune o întrebare.
Iar atunci, în locul unei dispute, va exista un dialog.
Viața este de necombătut
În fața omului care spune că religia este o invenție omenească, argumentele își au locul lor și creștinul trebuie să fie capabil să dea, cu smerenie, un răspuns pentru credința sa. Dar argumentele singure nu sunt suficiente.
Cea mai puternică mărturie rămâne întâlnirea cu un om în care Sfânta Evanghelie a devenit viață.
Nu încerca, așadar, să-i demonstrezi prietenului tău adevărul lui Hristos numai câștigând o controversă. Roagă-te pentru el. Iubește-l. Răspunde-i atunci când întreabă. Nu te rușina de credință, dar nici nu o transforma într-un spectacol.
Și, mai presus de toate, caută tu însuți să trăiești ceea ce mărturisești.
Pentru că omul poate contesta argumentele noastre, poate respinge cărțile noastre și poate ironiza cuvintele noastre. Însă, atunci când întâlnește un creștin în care credința a rodit pace, curăție, smerenie, curaj și iubire, se află în fața unei mărturii mult mai greu de respins.
Viața este de necombătut. Iar o viață schimbată de Domnul Iisus Hristos poate deveni, în tăcere, începutul întâlnirii altui om cu Dumnezeu.