Există obiceiuri bune care ne păzesc viața și există, paradoxal, obiceiuri bune care, atunci când sunt golite de conținut, pot ajunge să ne adoarmă sufletește.
Putem rosti rugăciunile dimineții fără să ne mai rugăm cu adevărat. Putem face semnul Sfintei Cruci fără ca mintea să se înalțe către Cel răstignit și înviat. Putem aprinde o lumânare, putem săruta o icoană și putem asculta citirea Evangheliei, iar inima noastră să rămână departe.
La fel se poate întâmpla și cu participarea la Sfânta Liturghie.
Cuvântul Arhimandritului Sofronie Saharov este, din acest motiv, cutremurător: „Temeți-vă tare de a merge la liturghie din obișnuință.” Nu este un îndemn de a ne îndepărta de biserică, ci tocmai dimpotrivă. Este chemarea de a ne apropia de Sfânta Liturghie cu trezvie, cu pocăință, cu dor după Dumnezeu și cu înțelegerea faptului că ne aflăm înaintea unei Taine care depășește puterea minții omenești.
Creștinul nu vine la Liturghie doar pentru că este duminică și „așa se face”. El vine pentru întâlnirea cu Hristos.
Liturghia nu este un spectacol la care asistăm
Una dintre cele mai mari primejdii ale vieții duhovnicești este transformarea lucrurilor sfinte în lucruri obișnuite.
Auzim de zeci și sute de ori aceleași ectenii. Ascultăm aceleași cântări. Vedem aceleași gesturi liturgice. Preotul rostește cuvinte pe care le cunoaștem aproape pe de rost. Tocmai această familiaritate poate face ca, încetul cu încetul, mintea să nu mai ia aminte.
Trupul se află în biserică, dar gândurile sunt acasă, la serviciu, la necazurile noastre, la ceea ce vom face după slujbă. Buzele răspund rugăciunilor, însă inima rămâne rece.
Sfânta Liturghie nu este însă ceva ce preotul „face”, iar credincioșii doar privesc.
Întreaga comunitate este chemată la rugăciune. Întregul popor al lui Dumnezeu este chemat să-și înalțe inima către Domnul. De aceea auzim: „Sus să avem inimile!”, iar răspunsul credincioșilor este: „Avem către Domnul.”
Aceste cuvinte nu sunt o simplă formulă liturgică. Sunt o poruncă adresată inimii.
Unde este inima mea în acea clipă?
Aceasta este întrebarea pe care fiecare dintre noi ar trebui să și-o pună.
Să intrăm cu inima în Taina Cinei celei de Taină
Arhimandritul Sofronie ne îndeamnă să încercăm, la fiecare Liturghie, să pătrundem mai adânc în ceea ce a trăit Hristos la Cina cea de Taină, când a încredințat Bisericii Taina Sfintei Euharistii.
Nu putem cuprinde deplin această taină. Putem însă să ne apropiem de ea cu smerenie.
La Cina cea de Taină, Hristos știa ce Îl așteaptă. Crucea era înaintea Lui. Trădarea lui Iuda, lepădarea lui Petru, părăsirea ucenicilor, batjocura, loviturile și moartea erau aproape. Și totuși, în mijlocul acestei dureri, Domnul Se dăruiește.
Aceasta este iubirea lui Hristos: iubirea care nu păstrează nimic pentru sine.
Când venim la Sfânta Liturghie, intrăm tocmai în această taină a dăruirii dumnezeiești. Nu comemorăm pur și simplu un eveniment îndepărtat din istorie. Biserica ne introduce liturgic în realitatea lucrării mântuitoare a lui Hristos.
De aceea nu putem veni nepăsători.
În fața unei asemenea iubiri, răspunsul firesc al omului este pocăința, recunoștința și dorința de schimbare a vieții.
Primejdia unei credințe care rămâne numai în minte
Un alt adevăr important subliniat de Arhimandritul Sofronie privește raportul dintre cunoaștere și viață.
Putem cunoaște multe lucruri despre Dumnezeu fără să-L cunoaștem cu adevărat pe Dumnezeu.
Putem citi teologie, putem cunoaște scrierile Sfinților Părinți, putem explica dogme și putem purta discuții nesfârșite despre credință. Toate acestea pot fi folositoare. Dar cunoașterea intelectuală nu este suficientă.
Cunoașterea trebuie să coboare în inimă și să devină viață.
La ce folosește să citesc despre smerenie dacă nu încerc să mă smeresc? La ce folosește să cunosc pagini întregi despre iubirea aproapelui dacă păstrez luni și ani resentimente împotriva unui om? La ce folosește să vorbesc despre rugăciune dacă nu găsesc câteva minute pentru a sta cu sinceritate înaintea lui Dumnezeu?
„O cunoaștere fără iubire nu poate mântui persoana”, avertizează Arhimandritul Sofronie.
Credința ortodoxă nu este o colecție de informații religioase. Este viață în Hristos.
Mai bine câteva cuvinte trăite decât sute de pagini uitate
Este deosebit de folositor sfatul primit de Arhimandritul Sofronie de la duhovnicul său: să citească numai câteva pagini pe zi, vreme de un sfert sau o jumătate de ceas, dar să se străduiască să pună în practică ceea ce citește.
Cât de actual este acest îndemn!
Trăim într-o vreme a cantității. Putem avea pe telefon mii de cărți, predici, conferințe și texte duhovnicești. Putem asculta ore întregi cuvinte despre viața creștină. Dar acumularea informației poate crea uneori iluzia sporirii duhovnicești.
Nu numărul paginilor citite ne schimbă.
Un singur cuvânt din Evanghelie, dacă este primit cu adevărat și împlinit, poate transforma o viață.
„Iartă.”, „Nu judeca.”, „Roagă-te.”, „Iubește.”, „Urmează-Mi.”
Este mai greu să împlinești unul dintre aceste cuvinte decât să citești o bibliotecă despre el.
Adevărata teologie se naște din întâlnirea dintre cuvânt și viață, dintre rugăciune și ascultare, dintre harul lui Dumnezeu și pocăința omului.
Fără pocăință, chiar și cele sfinte pot deveni rutină
De aceea, înainte de Liturghie, omul are nevoie de pregătire sufletească.
Nu putem trece nepăsători de la zgomotul lumii la Dumnezeiasca Liturghie și să ne așteptăm ca inima să se aprindă instantaneu. Este nevoie de liniștire, rugăciune, cercetarea conștiinței și, după rânduiala Bisericii și sfatul duhovnicului, de Spovedanie și pregătire pentru Sfânta Împărtășanie.
Pocăința nu înseamnă doar constatarea faptului că am greșit.
Înseamnă întoarcere. Înseamnă să stau înaintea lui Dumnezeu și să recunosc: „Doamne, fără Tine nu pot să-mi vindec inima. Am nevoie de Tine.”
Atunci Liturghia începe să fie trăită altfel.
„Doamne, miluiește” nu mai este un răspuns repetat mecanic, ci strigătul propriei inimi. Heruvicul nu mai este doar o cântare frumoasă, ci chemarea de „a lepăda toată grija cea lumească”. Iar apropierea de Sfântul Potir nu mai poate fi privită ca un simplu obicei religios, ci ca întâlnire cu Hristos.
Nu venim la Liturghie numai pentru noi
Mai există un aspect esențial.
Omul contemporan este obișnuit să întrebe despre aproape orice: „Ce primesc eu din aceasta?”
Această mentalitate poate pătrunde și în biserică. Venim să primim liniște, ajutor, sănătate, rezolvarea unei probleme, putere pentru încercările noastre.
Toate acestea pot fi cereri firești.
Dar Liturghia ne scoate din închiderea în noi înșine.
Ne rugăm „pentru pacea a toată lumea”, pentru Biserică, pentru cei bolnavi, pentru cei care călătoresc, pentru cei aflați în suferință, pentru cei vii și pentru cei adormiți.
Inima creștinului este chemată să se lărgească.
Arhimandritul Sofronie arată că nu doar preoții sunt chemați să poarte în inimă durerea unei lumi aflate sub povara păcatului și a morții. Fiecare credincios poate aduce înaintea lui Dumnezeu oamenii pe care îi cunoaște, durerile lor și chiar suferințele unor oameni pe care nu îi va întâlni niciodată.
Astfel înțelegem mai adânc împărăteasca preoție despre care vorbește Sfântul Apostol Petru: întreaga noastră viață poate deveni o aducere înaintea lui Dumnezeu.
Cum să nu lăsăm Liturghia să devină obișnuință
Poate că nu vom reuși să fim concentrați în fiecare clipă. Mintea va fugi. Grijile vor reveni. Oboseala își va spune cuvântul. Dumnezeu cunoaște neputința omenească.
Important este să ne întoarcem.
Când observăm că mintea a plecat, să o aducem iar la rugăciune. Când auzim Evanghelia, să încercăm să primim măcar un cuvânt pentru viața noastră. Când spunem Crezul, să ne amintim că mărturisim ceea ce credem. Când rostim Tatăl nostru, să simțim cât de mare este darul de a-L putea numi pe Dumnezeu Tată.
Și când preotul ne cheamă să ne apropiem „cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste”, să înțelegem cât de mari sunt aceste cuvinte.
Frica de Dumnezeu nu este groaza robului, ci cutremurul omului care descoperă că se află înaintea Celui Sfânt. Credința este încredințarea că Hristos este cu adevărat în mijlocul nostru. Iar dragostea este răspunsul nostru, oricât de sărac, la iubirea nemăsurată a lui Dumnezeu.
Să plecăm de la Liturghie altfel decât am venit
„Temeți-vă tare de a merge la liturghie din obișnuință.”
Să păstrăm acest cuvânt nu ca pe o amenințare, ci ca pe un clopot care ne trezește.
Este posibil să mergem ani întregi la biserică și să ajungem să nu ne mai minunăm de nimic. Tocmai de aceea trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne păstreze inima vie.
La fiecare Liturghie să venim ca și când am veni pentru prima dată.
Să ascultăm Sfânta Evanghelie ca și când Domnul Iisus Hristos ne-ar vorbi nouă acum. Să spunem „Doamne, miluiește” știind câtă nevoie avem de mila Lui. Să ne rugăm pentru aproapele nostru ca și când durerea lui ar fi durerea noastră. Să ne apropiem de Sfintele Taine, atunci când suntem pregătiți după rânduiala Bisericii și cu binecuvântarea duhovnicului, conștienți de măreția darului primit.
Și mai ales să nu lăsăm Liturghia în biserică atunci când ieșim pe ușă.
Dacă am participat cu adevărat la ea, ceva trebuie să continue în noi: mai multă milă, mai puțină judecată, mai multă răbdare, mai puțină mânie, mai multă rugăciune, mai multă iubire.
Pentru că adevărata participare la Sfânta Liturghie nu se măsoară numai prin faptul că am fost prezenți.
Se vede și în omul care devenim după ce plecăm.