Moartea unui om este pentru familie și pentru cei apropiați un moment de profundă durere, dar, în înțelegerea creștin-ortodoxă, ea nu reprezintă sfârșitul existenței.
Credința în Învierea lui Hristos și în viața veșnică dă sens rugăciunilor pe care Biserica le săvârșește pentru cei adormiți. De aceea, slujba înmormântării nu este doar un ceremonial de despărțire, ci mai ales o rugăciune a întregii comunități pentru sufletul celui plecat dintre noi.
În jurul înmormântării s-au format, de-a lungul timpului, numeroase obiceiuri. Unele sunt întâlnite aproape pretutindeni, în timp ce altele apar numai în anumite regiuni ale țării. Din acest motiv, familiile se pot întreba ce obiecte funerare sunt cu adevărat necesare pentru slujba înmormântării și ce lucruri aparțin mai degrabă tradițiilor locale.
Un principiu important trebuie păstrat de la început: obiectele și practicile funerare au rostul de a exprima credința, rugăciunea și grija pentru cel adormit. Ele nu trebuie transformate într-o povară și nici într-un motiv de teamă că sufletul celui răposat ar avea de suferit dacă un anumit obicei nu a fost îndeplinit întocmai.
Rânduiala Bisericii și obiceiurile locale
Slujba Înmormântării, asemenea parastaselor și celorlalte pomeniri pentru cei adormiți, are o rânduială bine stabilită în cărțile de cult ale Bisericii Ortodoxe. Rugăciunile și cântările ei exprimă atât durerea despărțirii, cât și nădejdea învierii și a vieții veșnice.
În privința obiectelor folosite însă, de-a lungul timpului s-au dezvoltat numeroase tradiții locale. Așa se explică de ce o înmormântare poate avea anumite particularități într-o regiune și alte obiceiuri într-o altă parte a țării.
Nu toate aceste practici au aceeași importanță. Este bine să fie păstrate acele tradiții care sunt în acord cu învățătura Bisericii și care îl ajută pe credincios să înțeleagă sensul creștin al morții. În același timp, trebuie evitate superstițiile și credința că anumite obiecte sau gesturi ar avea, prin ele însele, o putere asupra sufletului celui adormit.
Coliva, simbol al morții și al învierii
Unul dintre cele mai cunoscute elemente ale slujbelor pentru cei adormiți este coliva. Ea se pregătește din grâu sau arpacaș fiert, la care se adaugă, după obicei, zahăr sau miere, nucă și diferite ingrediente aromate. Deasupra se așază, de regulă, semnul Sfintei Cruci.
Importanța colivei vine mai ales din simbolismul grâului. Pentru a rodi, bobul de grâu este pus în pământ și, după ce aparent moare, răsare și aduce rod. Imaginea trimite la cuvintele Mântuitorului despre bobul de grâu și a devenit unul dintre cele mai puternice simboluri creștine ale morții și învierii.
Asemenea bobului așezat în pământ, trupul omului este încredințat pământului în așteptarea învierii. Din această perspectivă, coliva nu vorbește numai despre moarte, ci mai ales despre nădejdea învierii și a vieții veșnice.
În timpul cântării „Veșnica pomenire”, coliva este ridicată sau legănată, gest care exprimă comuniunea celor prezenți în rugăciunea pentru cel adormit. Lumânarea așezată în colivă amintește, la rândul ei, de lumina lui Hristos și de credința în care creștinul și-a trăit viața.
Colacul sau „capătul”
Alături de colivă întâlnim colacul, numit în unele zone și „capăt”. Fiind făcut din făină de grâu, acesta păstrează o parte din simbolismul colivei.
Forma sa rotundă este interpretată ca simbol al veșniciei și al vieții fără de sfârșit în Împărăția lui Dumnezeu. În tradiția românească, colacii funerari sunt adesea împletiți și împodobiți cu diferite motive, frumusețea lor exprimând grija cu care sunt pregătite darurile oferite în memoria celui adormit.
Și în colac se poate așeza o lumânare aprinsă. Important este însă ca semnificația creștină a acestor obiecte să nu fie pierdută în favoarea preocupării exclusive pentru aspectul exterior sau pentru respectarea mecanică a obiceiurilor.
Vinul folosit la înmormântare
Un alt element tradițional al slujbei este vinul, numit în unele regiuni și „paos”. Folosirea lui are mai multe semnificații.
Vinul amintește de aromatele cu care a fost cinstit trupul Mântuitorului după coborârea de pe Cruce și de grija femeilor mironosițe. Stropirea rituală amintește, în același timp, de curățire și de rugăciunea pentru iertarea păcatelor celui adormit.
Pâinea și vinul au pentru creștini și o semnificație mult mai profundă, fiind materiile folosite la Sfânta Euharistie.
Prin urmare, prezența lor în contextul funerar trimite privirea credinciosului către Hristos, Cel care spune:
„Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? ” (Ioan 11, 25-25).
Crucea de la mormânt
Crucea este unul dintre cele mai importante semne ale unei înmormântări creștine. Așezată la căpătâiul celui adormit și apoi la mormânt, ea mărturisește credința celui răposat și nădejdea familiei în Înviere.
Pentru creștin, Crucea nu este doar semnul suferinței și al morții. Prin Învierea Domnului, ea devine semnul biruinței asupra morții. De aceea, crucea de la mormânt arată că omul îngropat acolo este încredințat milei lui Dumnezeu și așteaptă învierea cea de obște.
Mormântul creștin nu este astfel numai locul despărțirii și al durerii, ci și loc al mărturisirii credinței.
Icoana așezată pe pieptul celui adormit
În tradiția ortodoxă, pe pieptul celui răposat se așază adesea o icoană a Mântuitorului, a Maicii Domnului sau a sfântului ocrotitor. Prezența ei arată că cel adormit este încredințat lui Dumnezeu și că despărțirea are loc sub semnul credinței.
Icoana nu este însă un obiect destinat îngropării. La momentul potrivit, înainte de închiderea definitivă a mormântului, ea se ridică și se păstrează de către familie, putând deveni o amintire legată de rugăciunea pentru cel plecat.
Praporii și procesiunea funerară
La înmormântările ortodoxe pot fi întâlniți și praporii sau steagurile bisericești, purtați în procesiune. Pe ei sunt reprezentate Sfânta Cruce, icoane sau alte simboluri creștine.
Praporii amintesc de lupta duhovnicească a vieții creștine și de biruința lui Hristos. Procesiunea către cimitir dobândește astfel un sens aparte: comunitatea îl însoțește pentru ultima dată pe cel adormit, purtând înainte semnele credinței sub care acesta și-a trăit viața.
Lumânările, mărturisirea luminii lui Hristos
Lumânările aprinse sunt nelipsite din viața liturgică ortodoxă și au un loc important și în cadrul slujbelor funerare. Lumina lor trimite către Hristos, „Lumina lumii”, și exprimă nădejdea că sufletul celui adormit este chemat la lumina Împărăției lui Dumnezeu.
În multe regiuni, participanților la înmormântare li se împart lumânări însoțite de batiste, prosoape sau bucăți de pânză. Aceste elemente țin în bună măsură de tradiția locală și nu trebuie confundate cu esența slujbei.
Lumânarea are sens atunci când este însoțită de rugăciune. Nu obiectul în sine îi folosește celui adormit, ci credința, rugăciunea și milostenia celor care îl pomenesc.
Toiagul și „pomul” funerar
În anumite zone ale țării se folosește toiagul, o lumânare specială care poate simboliza firul vieții omului și lumina faptelor bune cu care creștinul se pregătește pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Tot în cadrul tradițiilor locale apare și „pomul” funerar, un pomișor sau o ramură de pom roditor, împodobită cu fructe, dulciuri, covrigi și alte daruri. Acesta este purtat uneori în procesiunea funerară, iar darurile sunt apoi împărțite de pomană.
Pomul amintește simbolic de pomul vieții și de existența care nu se încheie odată cu moartea trupească. Este însă o tradiție regională, nu o condiție fără de care slujba înmormântării nu ar putea avea loc.
Ce este cu adevărat important la o înmormântare ortodoxă?
În momentele de doliu, familia poate fi copleșită de numeroase sfaturi: ce trebuie cumpărat, ce trebuie împărțit, câte obiecte trebuie pregătite sau ce obicei trebuie respectat. Tocmai aici este necesară discernerea dintre rânduiala bisericească, tradiția populară și superstiție.
Obiectele funerare nu trebuie privite ca lucruri magice și nici ca obligații care ar determina soarta sufletului celui adormit. Ele sunt semne văzute care exprimă realități duhovnicești: credința în Înviere, rugăciunea, iubirea, milostenia și comuniunea dintre cei vii și cei adormiți.
De aceea, atunci când există nelămuriri, cel mai potrivit este ca familia să discute cu preotul care va săvârși slujba. El poate explica ce este necesar potrivit rânduielii Bisericii și ce reprezintă numai un obicei specific locului.
Coliva, colacul, vinul, crucea, icoana și lumânările, alături de celelalte elemente păstrate în tradiția ortodoxă, capătă valoare prin semnificația lor creștină
Ele vorbesc despre moarte, dar mai ales despre Înviere; despre despărțire, dar și despre nădejdea reîntâlnirii în Împărăția lui Dumnezeu.
Praporii, toiagul, pomul funerar sau diferitele daruri împărțite celor prezenți pot completa, după tradiția locului, această mărturisire a credinței. Nu toate obiceiurile trebuie însă transformate în obligații.
Așa cum subliniază Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula în Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, practicile funerare țin de grija pentru cel adormit și de dorința de binefacere pentru sufletul său. Tocmai de aceea, ele trebuie păstrate cu discernământ, fără constrângere și, mai ales, fără teama că omiterea unui anumit obicei ar însemna o greșeală de neiertat.
În centrul înmormântării ortodoxe rămâne rugăciunea Bisericii. Dincolo de toate obiectele pregătite, cea mai importantă este credința în Hristos Cel Înviat, însoțită de rugăciunea sinceră, pomenirea celui adormit și milostenia făcută pentru sufletul său. Astfel, durerea despărțirii se luminează prin cuvintele care exprimă nădejdea creștină: „Veșnica lui pomenire!”