Moartea unei persoane dragi aduce multă durere și lasă în urmă un gol pe care cuvintele cu greu îl pot cuprinde.
Pentru creștinul ortodox însă, despărțirea prin moarte nu înseamnă dispariție și nici ruperea definitivă a legăturii dintre cei vii și cei adormiți. Credința în Învierea lui Hristos ne învață că moartea este trecere din viața aceasta vremelnică spre veșnicie, iar dragostea față de cei plecați dintre noi continuă să se arate prin rugăciune, pomenire și milostenie.
De aceea, Biserica se roagă neîncetat pentru cei adormiți și a rânduit anumite slujbe și zile de pomenire. Printre acestea, un loc deosebit îl ocupă parastasul. Ce este însă parastasul, de ce îl săvârșim și când sunt rânduite pomenirile pentru cei mutați la Domnul?
Ce este parastasul?
Parastasul este una dintre cele mai cunoscute slujbe de pomenire a celor adormiți. În esență, el poate fi înțeles ca o prescurtare a slujbei înmormântării, în cadrul căreia Biserica se roagă pentru iertarea păcatelor celui răposat și pentru odihna sufletului său în Împărăția lui Dumnezeu.
În cărțile de slujbă, această rânduială este numită și panihidă sau panahidă, în timp ce în vorbirea credincioșilor s-a împământenit mai ales denumirea de parastas. Cuvântul este legat de termenul grecesc παρίστημι, cu sensul de „a se înfățișa înaintea cuiva”, fiind asociat ideii de mijlocire. Parastasul este, așadar, o rugăciune de mijlocire a Bisericii pentru cel trecut la cele veșnice.
Partea de bază a slujbei o constituie rugăciunile rostite pentru odihna și iertarea celui adormit. La sfârșitul rânduielii răsună cunoscuta cântare „Veșnica pomenire”, întâlnită și la slujba înmormântării.
Aceste cuvinte nu exprimă doar dorința ca numele celui plecat să rămână în amintirea rudelor și a prietenilor. Pomenirea bisericească are un sens mult mai profund: îl încredințăm pe cel adormit iubirii și milostivirii lui Dumnezeu și ne rugăm ca el să fie pomenit în Împărăția Sa.
De ce ne rugăm pentru cei adormiți?
Rugăciunea pentru cei morți este o expresie a iubirii creștine. Dacă în timpul vieții ne rugăm pentru sănătatea, pacea, întărirea și mântuirea celor apropiați, după plecarea lor din această lume nu încetăm să îi purtăm înaintea lui Dumnezeu.
Cel răposat nu mai poate săvârși faptele pe care le-ar fi putut face în viața pământească. Cei rămași însă se pot ruga pentru el, pot face milostenie și îl pot pomeni în cadrul slujbelor Bisericii.
De altfel, rugăciunea pentru cei mutați la Domnul nu apare numai la parastase. Ea este prezentă în viața liturgică a Bisericii, care îi pomenește pe „toți cei mai dinainte adormiți părinți și frați ai noștri dreptmăritori creștini, care odihnesc pretutindeni”.
Astfel, pomenirea nu este doar o tradiție de familie și nici un simplu obicei transmis din generație în generație. Ea este, înainte de toate, un act de credință și de comuniune. Ne rugăm pentru cei adormiți pentru că îi iubim și pentru că mărturisim că viața omului nu se încheie la mormânt.
Care sunt soroacele de pomenire?
Biserica a rânduit anumite momente pentru pomenirea deosebită a celor răposați. Aceste termene sunt cunoscute în popor sub numele de soroace.
În mod tradițional, pomenirile se fac:
- în ziua a treia după moarte;
- în ziua a noua;
- în ziua a patruzecea;
- la trei luni;
- la șase luni;
- la nouă luni;
- la un an de la moarte;
- apoi, în fiecare an, până la șapte ani.
Un loc deosebit între aceste pomeniri îl are cea de la 40 de zile, cunoscută în popor și sub denumirea de „ridicarea Panaghiei”. Credincioșii sunt chemați să privească aceste termene nu ca pe niște obligații formale, ci ca pe prilejuri de rugăciune, comuniune și mărturisire a credinței în viața veșnică.
Soroacele nu înseamnă însă că numai în aceste zile avem voie să ne rugăm pentru cei plecați. Pomenirea lor se poate face și în alte momente, cu respectarea rânduielilor și perioadelor liturgice în care asemenea slujbe pot fi săvârșite.
Pentru stabilirea concretă a zilei unui parastas este bine să fie întrebat preotul paroh, mai ales atunci când sorocul cade într-o perioadă în care rânduiala bisericească nu îngăduie săvârșirea parastaselor.
Ce semnificație au coliva, colacul și lumânarea?
Parastasul este însoțit, după tradiția ortodoxă, de anumite daruri cu o puternică semnificație duhovnicească. Dintre acestea, cea mai cunoscută este coliva, pregătită din grâu fiert și îndulcit.
Grâul amintește de cuvintele Mântuitorului despre bobul de grâu care, după ce cade în pământ și moare, aduce roadă. Tocmai de aceea, coliva a devenit un simbol al morții și al învierii: trupul omului este așezat în pământ, dar creștinul trăiește cu nădejdea învierii de obște.
Colacul sau pâinea amintește, de asemenea, de Hristos, Pâinea Vieții, iar lumânarea aprinsă mărturisește credința în Hristos, Lumina lumii, și nădejdea vieții veșnice.
Aceste elemente nu trebuie însă desprinse de rugăciune. Ele nu au un rol magic și nici nu constituie scopul parastasului. Centrul pomenirii rămâne rugăciunea Bisericii pentru cel adormit.
Milostenia făcută în numele celor răposați
De pomenirea celor morți este strâns legată și milostenia. Obiceiul de a împărți hrană sau alte daruri nu ar trebui redus la preocuparea pentru cantitate, cheltuială sau respectarea unor convenții sociale.
Darul făcut unei persoane aflate în nevoie, în amintirea celui răposat, devine o faptă a iubirii. De aceea, folosul duhovnicesc al pomenirii nu stă în mese bogate sau în lucruri costisitoare, ci în rugăciunea sinceră și în binele făcut aproapelui.
O familie poate cinsti memoria celui adormit ajutând un om sărac, oferind hrană unei familii aflate în dificultate, sprijinind un bolnav sau făcând o altă faptă bună. Important este ca milostenia să fie săvârșită cu discreție, credință și dragoste, nu din dorința de a impresiona.
Pomenirea celor adormiți la Sfânta Liturghie
Dincolo de parastasele săvârșite la anumite soroace, credincioșii pot aduce numele celor adormiți spre pomenire la Sfânta Liturghie. Această pomenire are un loc aparte în viața Bisericii.
Pomelnicul nu este doar o listă de nume scrise pe o bucată de hârtie. În spatele fiecărui nume se află o persoană concretă, o viață, o familie și o legătură de iubire. Când scriem numele părinților, bunicilor, rudelor sau binefăcătorilor noștri adormiți, îi aducem în rugăciunea comunității euharistice.
În același timp, pomenirea celor plecați ne amintește și nouă cât de trecătoare este viața pământească. Parastasul nu vorbește numai despre moarte, ci și despre felul în care suntem chemați să trăim. Gândul la cei adormiți poate deveni îndemn la împăcare, pocăință, rugăciune și mai multă iubire față de oamenii care sunt încă lângă noi.
„Veșnica pomenire”, o mărturisire a nădejdii
La sfârșitul slujbei de pomenire, cântarea „Veșnica pomenire” adună parcă întreaga durere și întreaga speranță a celor prezenți.
Creștinismul nu ne cere să ne prefacem că despărțirea nu doare. Lacrimile pentru părinți, copii, soți, frați, rude și prieteni sunt firești. Însă durerea creștinului nu este lipsită de nădejde.
Prin rugăciune, cel plecat rămâne prezent în iubirea familiei și în comuniunea Bisericii. Nu îl putem aduce înapoi în această viață, dar îi putem rosti numele înaintea lui Dumnezeu. Îl putem pomeni la Sfânta Liturghie, putem săvârși parastase și putem face bine în amintirea lui.
Dragostea care se transformă în rugăciune
Slujbele de pomenire pentru cei adormiți ne arată că, în Biserică, legătura iubirii nu se oprește în fața mormântului. Parastasul, pomenirea la Sfânta Liturghie și milostenia sunt moduri prin care cei vii își exprimă dragostea și nădejdea pentru cei plecați la Domnul.
Soroacele de la trei, nouă și 40 de zile, cele de la trei, șase și nouă luni, pomenirea de un an și pomenirile anuale până la șapte ani ne ajută să păstrăm vie această datorie a rugăciunii. Dar ele nu trebuie trăite mecanic, ca simple date din calendar.
Mai presus de colivă, colaci și celelalte daruri se află rugăciunea. Mai presus de grija pentru ceea ce „se obișnuiește” se află milostenia făcută cu inimă curată. Iar mai presus de tristețea despărțirii se află nădejdea Învierii.
De aceea, atunci când îi pomenim pe cei dragi care au trecut pragul veșniciei, nu facem doar un gest de aducere aminte. Îi încredințăm milostivirii lui Dumnezeu și mărturisim, împreună cu întreaga Biserică, faptul că iubirea adevărată se continuă prin rugăciune.
Dumnezeu să-i odihnească în pace pe toți cei adormiți întru nădejdea învierii și a vieții veșnice și să le fie pomenirea din neam în neam!