Moartea este una dintre marile taine ale existenței omenești.
Pentru creștin, ea nu reprezintă însă dispariția persoanei și nici sfârșitul absolut al vieții, ci despărțirea vremelnică a sufletului de trup și trecerea spre veșnicie. De aceea, Biserica Ortodoxă înconjoară momentul morții cu rugăciune, sobrietate și nădejde în Înviere. Între rânduielile care însoțesc plecarea unui creștin din această lume se află și privegherea celui adormit, o tradiție veche, cu un profund înțeles duhovnicesc.
Priveghiul nu este, în sens creștin, doar obiceiul de a rămâne lângă trupul celui răposat până la înmormântare. El este înainte de toate timp de rugăciune, pomenire și comuniune, în care familia și cei apropiați îl încredințează pe cel adormit milostivirii lui Dumnezeu. În același timp, privegherea îi cheamă pe cei rămași să mediteze asupra propriei vieți, asupra morții și asupra făgăduinței Învierii.
Moartea, în lumina credinței creștine
Creștinismul privește moartea prin lumina Învierii lui Hristos. Durerea despărțirii este reală, iar Biserica nu cere omului să devină nepăsător în fața pierderii unei persoane iubite. Lacrimile sunt firești, după cum firească este suferința produsă de despărțire. Dar această durere nu trebuie să se transforme în deznădejde.
Sfântul Apostol Pavel le spune creștinilor:
„Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde, Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El. ” (1 Tesaloniceni 4, 13-14).
Este semnificativ faptul că limbajul Bisericii vorbește despre cei morți ca despre cei „adormiți”. Termenul nu minimalizează realitatea morții, ci exprimă credința că ea nu are ultimul cuvânt asupra omului. Trupul este așezat în mormânt în așteptarea învierii de obște, iar sufletul este încredințat judecății și milei lui Dumnezeu.
De aceea, privegherea celui adormit este străbătută de două sentimente care nu se exclud: durerea despărțirii și nădejdea Învierii.
Ce este priveghiul creștinesc?
În tradiția ortodoxă românească, trupul celui răposat rămâne, potrivit rânduielilor și împrejurărilor concrete, o perioadă înainte de înmormântare. În acest răstimp, rudele, prietenii și cunoscuții se adună pentru a-l petrece cu rugăciune.
În vechime, după moartea unui creștin, credincioșii se adunau în casa acestuia și săvârșeau rugăciuni, uneori pe durata întregii nopți, sub îndrumarea clericilor. De aici provine însăși denumirea de priveghi sau priveghere.
Sensul său nu este acela al unei simple întâlniri a familiei și cunoscuților. Priveghiul este o împreună-petrecere în rugăciune lângă cel care a plecat dintre noi. Tăcerea, psalmii, citirile duhovnicești și rugăciunile transformă timpul despărțirii într-un timp al comuniunii.
În locul conversațiilor fără folos, al zgomotului și al distragerii, creștinul este chemat să-și îndrepte mintea spre Dumnezeu și să rostească din inimă rugăciunea fundamentală pentru cel adormit: „Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească!”
Rugăciunea pentru cel adormit
În centrul privegherii se găsește rugăciunea. Potrivit învățăturii și practicii Bisericii, cei vii se roagă pentru cei adormiți, cerând lui Dumnezeu iertarea păcatelor lor și așezarea sufletelor lor în pace și lumină.
Moartea pune capăt timpului lucrării personale a omului în această viață. Tocmai de aceea, dragostea celor rămași se exprimă nu numai prin lacrimi, flori sau amintiri, ci mai ales prin rugăciune, pomenire liturgică și milostenie.
În timpul priveghiului se pot citi Psaltirea, Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților și alte scrieri duhovnicești potrivite momentului. În tradiția bisericească românească sunt cunoscute și rugăciunile numite popular „Stâlpii”, săvârșite pentru cel adormit.
Citirea Psaltirii are un loc deosebit. Psalmii dau glas întregii experiențe omenești: pocăinței, fricii, durerii, încrederii, nădejdii și dorului după Dumnezeu. Lângă trupul unui om care și-a încheiat călătoria pământească, cuvintele psalmilor dobândesc o puternică rezonanță duhovnicească.
Astfel, privegherea nu este un timp gol între moarte și înmormântare, ci unul care poate fi umplut de prezența rugăciunii.
Priveghiul, o lecție și pentru cei vii
Privegherea celui adormit nu îi privește numai pe cei plecați. Ea îi schimbă și pe cei care priveghează.
În fața morții, multe dintre preocupările care par decisive în viața cotidiană își arată caracterul trecător. Averea, succesul, conflictele, orgoliile și ambițiile rămân în urmă. Omul se prezintă înaintea lui Dumnezeu fără bogățiile și titlurile lumii acesteia.
De aceea, priveghiul poate deveni o adevărată școală a pocăinței și a înțelepciunii. Privind la cel adormit, fiecare este chemat să-și amintească faptul că viața pământească este vremelnică și că timpul primit trebuie folosit pentru apropierea de Dumnezeu și de semeni.
Privegherea ne învață și valoarea comuniunii. Familia îndurerată nu rămâne singură. Rudele, prietenii și comunitatea se adună în jurul ei, iar simpla prezență poate deveni o formă de mângâiere. Uneori, în fața durerii, cuvintele sunt sărace. Rugăciunea și prezența tăcută pot spune mai mult decât explicațiile.
Când priveghiul își pierde sensul creștin
Priveghiul își pierde sensul creștin atunci când rugăciunea este înlocuită de zgomot, glume, consum excesiv de alcool, superstiții sau alte obiceiuri străine de învățătura Bisericii. Nici durerea pentru cel plecat nu trebuie să devină deznădejde, deoarece credința creștină este întemeiată pe nădejdea Învierii.
Adevărata cinstire a celui adormit se arată prin rugăciune, pomenire, participarea la slujbele Bisericii și milostenie, nu prin practici lipsite de sens duhovnicesc.
Rolul preotului și al comunității
Prezența preotului în casa familiei îndoliate are o importanță aparte. El nu vine numai pentru împlinirea unei rânduieli, ci și pentru a aduce cuvânt de mângâiere, pentru a îndruma rugăciunea și pentru a ajuta familia să înțeleagă creștinește ceea ce se întâmplă.
Tot preotul poate lămuri diferența dintre tradiția autentică și superstiție. În momentele de vulnerabilitate, oamenii sunt adesea tentați să respecte orice obicei despre care aud că „așa trebuie făcut”. Biserica îi cheamă însă să pună în centru rugăciunea și încrederea în Dumnezeu, nu frica de presupuse consecințe ale neîmplinirii unor datini.
Comunitatea are, la rândul ei, o misiune. A merge la priveghi nu înseamnă numai a respecta o convenție socială, ci a purta o parte din povara celui îndurerat și a mărturisi că omul nu este abandonat nici în ceasul morții.
Privegherea, expresie a iubirii care trece dincolo de mormânt
În profunzimea ei, privegherea este o lucrare a iubirii. Moartea desparte trupește oamenii, dar nu poate șterge legătura dragostei dintre ei. Cei rămași continuă să-l poarte pe cel adormit în rugăciune și să-i păstreze pomenirea înaintea lui Dumnezeu.
Această comuniune se prelungește după înmormântare prin pomenirile săvârșite de Biserică, prin Sfânta Liturghie, parastase și milostenie. Priveghiul este, astfel, începutul unui șir de acte prin care dragostea față de cel plecat capătă expresie liturgică și duhovnicească.
A priveghea înseamnă, în cele din urmă, mai mult decât a nu dormi lângă un trup neînsuflețit. Înseamnă a rămâne treaz sufletește, cu mintea la Dumnezeu, cu rugăciunea pentru cel adormit și cu propria inimă deschisă către adevărul veșniciei.
Privegherea celui adormit este una dintre cele mai profunde expresii ale felului în care Ortodoxia privește moartea
Ea unește durerea cu nădejdea, despărțirea cu rugăciunea și lacrimile cu credința în Înviere.
În aceste ceasuri, creștinul nu este chemat la superstiție, zgomot sau deznădejde, ci la rugăciune și trezvie. Cel adormit este încredințat milei lui Dumnezeu, iar cei vii sunt chemați să-și amintească de propria lor călătorie spre veșnicie.
În acest sens, priveghiul devine rugăciune pentru cel plecat, mângâiere pentru cei rămași și mărturisire a credinței întregii Biserici: moartea nu este capătul existenței omului. Pentru cel care trăiește și moare în nădejdea lui Hristos, dincolo de mormânt rămâne așteptarea Învierii și rugăciunea ca Dumnezeu să-l așeze „în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă”, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.