Într-o lume care vorbește neîncetat despre libertate, omul ajunge, paradoxal, să fie tot mai legat de propriile patimi.
Ni se spune că suntem liberi atunci când putem alege, când putem călători, când putem vorbi fără teamă, când putem cumpăra ceea ce dorim și când nimeni nu ne împiedică să ne urmăm propriile planuri. Toate acestea au valoarea lor, însă perspectiva creștină merge mult mai adânc. Libertatea adevărată nu începe în exteriorul omului, ci în inima lui.
Părintele Iustin Pârvu, care a cunoscut ani grei de temniță și prigoană, a formulat această realitate în cuvinte de o simplitate tulburătoare: „Să trăiești în afara păcatului, aceasta este libertatea în duh; omul despătimit.”
Este o definiție care răstoarnă multe dintre criteriile lumii contemporane. Un om poate fi închis între ziduri și totuși să fie liber. Și, dimpotrivă, poate avea toate drepturile exterioare și toate posibilitățile acestei lumi, dar să rămână rob al patimilor, al fricii, al mâniei, al banului, al plăcerii sau al propriei voințe.
Libertatea nu înseamnă să faci orice dorești
Una dintre cele mai răspândite confuzii ale vremurilor noastre este identificarea libertății cu posibilitatea de a face orice. Dacă nimeni nu mă oprește, sunt liber. Dacă pot spune orice, sunt liber. Dacă pot urma orice dorință, sunt liber.
Dar Evanghelia ne arată că nu orice dorință a omului îl conduce spre libertate. Există dorințe care, satisfăcute neîncetat, se transformă în lanțuri.
Omul mânios crede că este liber atunci când își varsă mânia, dar în realitate mânia îl stăpânește. Omul iubitor de bani crede că averea îi mărește libertatea, însă poate ajunge să nu mai poată trăi fără grija câștigului. Cel robit de slavă deșartă depinde permanent de părerea celorlalți. Cel stăpânit de plăceri ajunge să nu mai poată spune „nu” propriilor impulsuri.
De aceea, libertatea duhovnicească începe în momentul în care omul, prin harul lui Dumnezeu și prin nevoință, dobândește puterea de a nu mai asculta orbește de păcat.
Nu este liber numai cel care poate spune „da”. Cu adevărat liber este și acela care poate spune „nu” păcatului.
Libertatea pe care zidurile nu o pot lua
Mărturia Părintelui Iustin Pârvu are o putere aparte, fiind născută din anii grei ai închisorilor comuniste. Lipsiți de libertate și chiar de cărțile de rugăciune, deținuții găseau sprijin în rugăciunile învățate pe de rost, în dragostea dintre camarazi și în credința în Dumnezeu.
În mijlocul suferinței au înțeles că omul poate fi lipsit de multe, dar nimeni nu-i poate lua credința și libertatea lăuntrică. Aici începe libertatea în duh.
Omul despătimit este omul liber
Cuvântul „despătimire” poate părea greu pentru omul contemporan. În spiritualitatea ortodoxă, el nu înseamnă insensibilitate și nici dispariția sentimentelor. Omul despătimit nu devine rece, indiferent sau rupt de lume.
Dimpotrivă, despătimirea înseamnă vindecarea puterilor sufletului și reașezarea lor în ordinea voită de Dumnezeu.
Patima apare atunci când o putere firească a omului se îmbolnăvește și începe să-l stăpânească. Dorința devine lăcomie, grija devine frică, iubirea de sine devine egoism, nevoia firească de odihnă se poate transforma în lene, iar dorința de apreciere poate deveni slavă deșartă.
Omul despătimit nu este omul fără dorințe, ci omul ale cărui dorințe nu îl mai tiranizează.
El poate avea și poate mulțumi lui Dumnezeu. Poate pierde și nu deznădăjduiește. Poate fi lăudat fără să se îmbete de mândrie și poate fi criticat fără să se prăbușească. Poate iubi fără să transforme iubirea în posesie. Poate suferi fără să-L acuze pe Dumnezeu.
Aceasta este libertatea pe care o caută viața duhovnicească.
Rugăciunea, școala libertății lăuntrice
Experiența mărturisitorilor din temnițele comuniste arată și puterea extraordinară a rugăciunii. În condiții în care aproape toate mijloacele exterioare dispăruseră, rugăciunea rămânea.
De ce?
Pentru că rugăciunea mută centrul existenței omului. Atât timp cât întreaga noastră viață depinde de împrejurări, suntem extrem de vulnerabili. Dacă avem confort, suntem liniștiți. Dacă îl pierdem, ne tulburăm. Dacă suntem apreciați, ne bucurăm. Dacă suntem respinși, ne zdrobim. Dacă planurile reușesc, mulțumim; dacă se năruiesc, putem cădea în deznădejde.
Rugăciunea îl învață însă pe om să-și așeze centrul vieții în Dumnezeu.
Atunci împrejurările continuă să conteze, suferința continuă să doară, iar nedreptatea rămâne nedreptate, dar ele nu mai au ultimul cuvânt asupra sufletului.
De aceea, paradoxal, o celulă poate deveni loc de întâlnire cu Dumnezeu, iar o viață plină de confort poate deveni o închisoare dacă omul nu mai știe să stea singur înaintea Creatorului său.
Libertatea nu înseamnă despărțirea de Biserică
Cuvintele Părintelui Iustin despre libertatea „în afara instituției” trebuie înțelese duhovnicește, nu ca o îndepărtare de Biserică. Biserica este Trupul lui Hristos și comuniunea omului cu Dumnezeu prin har. Adevărata libertate înseamnă depășirea formalismului și trăirea vie a credinței, cu inima îndreptată spre Dumnezeu.
Falsa libertate a omului contemporan
Poate că tocmai aici mărturia Părintelui Iustin devine atât de actuală.
Omul contemporan dispune de posibilități pe care generațiile trecute nici nu și le puteau imagina. Poate comunica instantaneu la mii de kilometri, poate călători, poate accesa o cantitate uriașă de informație și își poate umple aproape fiecare minut cu divertisment.
Dar are această abundență puterea de a-l face liber?
Nu neapărat.
Poți avea acces la întreaga lume printr-un ecran și să nu mai poți rămâne zece minute singur în liniște. Poți avea sute de oameni în lista de contacte și să nu ai cui să-i mărturisești durerea ta. Poți avea nenumărate forme de divertisment și să nu mai cunoști bucuria. Poți avea libertatea de a spune aproape orice și să nu mai știi ce merită spus.
Libertatea exterioară este un dar și trebuie prețuită. Dar, fără libertatea lăuntrică, ea poate deveni numai o înmulțire a posibilităților de a ne risipi.
Moartea ca „nuntă”
Poate cea mai cutremurătoare mărturie a Părintelui Iustin este răspunsul legat de moarte. Întrebat dacă deținuții ajungeau să-și dorească moartea pentru a scăpa de suferință, părintele răspundea că nu aceasta era perspectiva lor și adăuga: „moartea pentru noi era o nuntă”.
Nu este vorba despre disprețuirea vieții. Creștinismul prețuiește viața ca dar al lui Dumnezeu.
Dar pentru omul care trăiește în Hristos, moartea nu mai este capătul absolut al existenței. Ea este trecere.
De aceea martirii au putut merge spre moarte fără ca prigonitorii lor să-i poată învinge lăuntric. Când unui om nu-i mai poți lua credința și nici nădejdea în viața veșnică, puterea ta asupra lui devine limitată.
Aceasta este una dintre formele supreme ale libertății în duh.
Libertatea începe în inimă
Adevărata întrebare nu este doar câtă libertate ne oferă lumea, ci ce facem cu libertatea primită de la Dumnezeu.
Suntem liberi de ură, de invidie, de frică și de dorința de a fi admirați? Putem ierta și putem spune „nu” patimilor? Aici se verifică libertatea creștinului.
Libertatea în duh înseamnă eliberarea de tot ceea ce ne împiedică să fim uniți cu Dumnezeu. Omul cu adevărat liber este acela căruia păcatul nu-i mai poate porunci.
De aceea, Părintele Iustin Pârvu spunea: „Să trăiești în afara păcatului, aceasta este libertatea în duh; omul despătimit.”
Această libertate se dobândește prin pocăință, rugăciune, înfrânare, iertare și prin harul lui Dumnezeu. Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât devine mai liber.