Suferința este una dintre cele mai grele încercări ale vieții omenești.
Boala, pierderea unei persoane dragi, lipsurile, nedreptatea, singurătatea, dezamăgirea sau necazurile care se abat asupra unei familii pot tulbura profund sufletul. În asemenea momente apare aproape inevitabil întrebarea: „De ce îngăduie Dumnezeu aceasta?”.
Privită numai cu ochii lumii, suferința pare lipsită de sens. Omul dorește sănătate, liniște și bucurie, iar când acestea îi sunt luate poate ajunge la deznădejde, revoltă sau cârtire. Credința ortodoxă ne cheamă însă să privim viața dintr-o perspectivă mai înaltă: nu doar prin prisma existenței pământești, ci în lumina veșniciei.
Sfântul Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă să vedem încercările vieții și ca pe un prilej de cercetare a conștiinței: „Spune-ți în sinea ta: «După păcatele mele îmi sunt trimise aceste lovituri» și mulțumește-I Domnului că bunătatea Lui te îndrumă spre pocăință”.
Aceste cuvinte nu ne spun că orice om care suferă este neapărat pedepsit pentru un anumit păcat. O asemenea judecată ar fi nedreaptă și străină de duhul Evangheliei. Ele ne învață altceva: să nu lăsăm suferința să treacă fără folos duhovnicesc.
Nu orice suferință este o pedeapsă
Este important să nu vedem orice suferință ca pe o pedeapsă pentru păcate. Dreptul Iov a suferit cumplit fără ca necazurile sale să fie urmarea unei vieți nelegiuite, iar Mântuitorul respinge această judecată și în cazul orbului din naștere.
De aceea, nu avem dreptul să spunem despre cel care suferă: „Dumnezeu îl pedepsește”. Nu cunoaștem judecățile și tainele lui Dumnezeu.
Propria suferință o putem însă transforma într-un prilej de pocăință. În loc să întrebăm „De ce eu?”, putem spune: „Doamne, ce trebuie să schimb în mine și ce pot învăța din această încercare?”. Astfel, necazul poate dobândi un sens duhovnicesc și ne poate apropia de Dumnezeu.
Suferința poate trezi sufletul adormit
În vreme de liniște și bunăstare, omul poate uita ușor de Dumnezeu, lăsând rugăciunea și pocăința în urma grijilor lumești. Necazul însă îl poate trezi și îi poate aminti cât de trecătoare este viața.
Boala ne arată fragilitatea trupului, pierderile ne descoperă nesiguranța celor pământești, iar neputința ne îndeamnă să-L căutăm din nou pe Dumnezeu. De multe ori, tocmai o încercare îi întoarce pe oameni la rugăciune, la Spovedanie și la cercetarea propriei vieți.
Suferința rămâne dureroasă, dar, primită cu credință, poate deveni începutul unei schimbări sufletești și al apropierii de Dumnezeu.
„Mută-te cu gândul la cealaltă viață”
Sfântul Teofan Zăvorâtul oferă un îndemn puternic: „Tu privești suferința numai dinspre pământ. Dar, mută-te cu gândul la cealaltă viață”.
Aici se află una dintre cheile înțelegerii creștine a necazurilor.
Dacă viața pământească ar fi totul, atunci multe suferințe ar rămâne inexplicabile. Dar pentru creștin mormântul nu este capătul existenței. Hristos a înviat, iar omul este chemat la viața veșnică.
În această lumină, se schimbă și măsura lucrurilor.
Ceea ce astăzi ni se pare insuportabil este vremelnic. Ceea ce pare pierdere definitivă poate deveni prilej de mântuire. Iar ceea ce lumea consideră cea mai mare nenorocire: lipsa confortului, boala sau sărăcia, nu este mai înfricoșător decât pierderea sufletului.
Această perspectivă nu înseamnă că trebuie să căutăm suferința sau să refuzăm ajutorul medical, sprijinul aproapelui ori îndreptarea unei nedreptăți. Creștinismul nu transformă durerea într-un scop. Dar atunci când o încercare nu poate fi înlăturată, omul o poate purta fără să-și piardă nădejdea.
Veșnicia pune necazul în adevărata lui măsură.
Leacul amar care poate vindeca sufletul
Sfântul Teofan numește necazurile un „leac împotriva păcatelor”. Așa cum leacul poate fi amar, dar vindecător, suferința poate scoate la lumină bolile ascunse ale sufletului: mândria, nerăbdarea, iubirea de sine sau lipsa de credință.
Necazul ne arată adesea ceea ce liniștea ascundea și ne cheamă la îndreptare. Nu simpla suferință vindecă sufletul, ci felul în care o primim. Unită cu rugăciunea, pocăința și nădejdea în Dumnezeu, ea poate deveni cale spre vindecare sufletească.
De la „De ce?” la „Pentru ce?”
În fața necazurilor, întrebarea „De ce?” este omenească. Uneori însă nu vom primi în această viață un răspuns deplin.
Mai folositoare poate deveni întrebarea: „Pentru ce pot folosi această încercare?”.
Poate pentru a învăța răbdarea. Poate pentru a ierta pe cineva. Poate pentru a renunța la un păcat vechi. Poate pentru a ne întoarce la Spovedanie. Poate pentru a descoperi cât de mult avem nevoie de Dumnezeu.
Sfântul Teofan spune: „În loc să te mai întristezi fără rost, află care-ți este păcatul, pocăiește-te și nu mai păcătui”.
Aici este esențialul. Nu simpla durere mântuiește, ci pocăința și întoarcerea către Dumnezeu. Necazul devine folositor atunci când sparge împietrirea inimii.
În locul cârtirii poate apărea rugăciunea. În locul revoltei, smerenia. În locul deznădejdii, nădejdea. În locul întrebării fără sfârșit „De ce mi se întâmplă mie?”, sufletul poate spune: „Doamne, ajută-mă să nu pierd folosul acestei încercări”.
Să nu invidiem liniștea celuilalt
Una dintre marile ispite ale omului aflat în suferință este comparația.
„De ce altuia îi merge bine, iar eu sufăr? De ce el este sănătos? De ce familia lui este liniștită? De ce Dumnezeu îi dă lui și mie nu?”
Sfântul Teofan ne îndeamnă să luăm aminte : „Nu cârti, nu invidia pe altul, nici nu te lăsa pradă tânguirii zadarnice”.
Noi vedem numai exteriorul vieții celuilalt. Nu știm ce cruce poartă în taină și nici care este lucrarea lui Dumnezeu cu sufletul său. Fiecare om are propriul drum.
Comparația ne fură pacea, în timp ce recunoștința ne ajută să vedem că, inclusiv în mijlocul necazului, Dumnezeu nu ne-a părăsit.
A mulțumi în suferință nu înseamnă a pretinde că nu doare. Înseamnă a mărturisi că durerea nu are ultimul cuvânt și că Dumnezeu rămâne prezent chiar și atunci când nu-I înțelegem lucrarea.
Crucea nu este despărțită de Înviere
Modelul suprem al creștinului nu este o idee despre suferință, ci Însuși Hristos.
Domnul nu a privit durerea omului de la distanță. A cunoscut foamea, oboseala, trădarea, nedreptatea, batjocura și moartea. Crucea ne arată că Dumnezeu intră în suferința omului.
Dar Crucea nu poate fi despărțită de Înviere.
Aceasta este marea nădejde creștină. Ultimul cuvânt nu îl au boala, lacrimile, nedreptatea și mormântul, ci Hristos Cel înviat.
De aceea, creștinul poate plânge, dar nu ca unul lipsit de nădejde. Poate cădea sub povara crucii, dar se poate ridica. Poate cere lui Dumnezeu să îndepărteze încercarea, dar poate adăuga, cu smerenie, dorința ca voia Domnului să se împlinească.
Să transformăm rana în cale spre Dumnezeu
Suferința rămâne una dintre marile taine ale vieții, dar creștinul o poate transforma într-un prilej de pocăință, rugăciune și apropiere de Dumnezeu.
Sfântul Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă să primim necazurile „cu inima împăcată”, văzând în ele „o cheie care deschide ușa în Împărăția Cerească”. Adevărata biruință nu este lipsa durerii, ci păstrarea credinței în mijlocul ei.
Când omul își ridică privirea către Hristos, suferința poate deveni cale spre îndreptare și vindecare sufletească. Astfel, chiar și necazul poate aduce roade duhovnicești atunci când este purtat cu credință, răbdare și nădejde în Dumnezeu.