Există o credință care nu se învață din cărți, ci se trăiește zi de zi, în bucurii, în lipsuri și în încercări.
Este credința simplă a omului care Îl simte pe Dumnezeu aproape și Îi vorbește cu încredere despre tot ceea ce îi apasă inima.
O asemenea credință a cunoscut Părintele Gheorghe Calciu în propria familie, privind-o pe mama sa. Pentru ea, Dumnezeu făcea parte din viața de fiecare zi: din grija pentru copii, din necazurile gospodăriei, din suferință și din puținul sau binele pe care îl avea. Rugăciunea nu era ceva desprins de viață, ci felul firesc în care își așeza înaintea lui Dumnezeu toate grijile și nădejdile.
Această apropiere simplă și directă de Dumnezeu avea să rămână adânc întipărită în sufletul fiului ei și să-l însoțească mai târziu chiar și în anii grei ai închisorii.
O mamă care își ducea toți cei unsprezece copii la biserică
Credința copiilor începe adesea înainte ca ei să înțeleagă ce este credința. Începe atunci când văd mâna mamei făcând semnul Sfintei Cruci, când aud rugăciunea în casă și când sunt duși la Sfânta Liturghie, chiar dacă încă nu înțeleg pe deplin ceea ce se petrece acolo.
Părintele Gheorghe Calciu își amintește:
„De când eram copil, mama ne ducea la biserică. Eram unsprezece copii și ea ne ducea pe toți la biserică. Copii fiind, îi spuneam că ne dor picioarele, că vrem să ieșim afară. Și mama ne zicea: «Mă, voi nu știți ce înseamnă rugăciunea și nu știți să vă rugați lui Hristos, dar durerea picioarelor voastre este rugăciunea voastră către Dumnezeu. Asta-i rugăciunea voastră, când te dor picioarele pentru Hristos. Să-ți obosească trupul pentru Hristos, că nu știi să te rogi, că ești copil».”
În cuvintele simple ale acestei mame se ascunde o lecție profundă de credință: chiar dacă un copil nu înțelege încă rugăciunea sau Sfânta Liturghie, poate învăța răbdarea și osteneala pentru Hristos. Mama Părintelui Gheorghe Calciu nu le vorbea copiilor despre nevoință, ci îi învăța să o trăiască.
„Doamne, de ce găinile mele nu mai fac ouă?”
Poate cea mai tulburătoare parte a mărturiei părintelui este felul în care mama sa se ruga. Cuvintele ei erau simple, sincere și rostite din inimă. Vorbea cu Dumnezeu despre ceea ce o durea, despre copiii ei și chiar despre lucrurile aparent mărunte ale gospodăriei.
Părintele mărturisește:
„Ceea ce mă impresiona la mama era rugăciunea ei. Mama vorbea cu Dumnezeu așa cum vorbea cu tata. Spunea: «Doamne, de ce găinile mele nu mai fac ouă? Vreau să hrănesc copiii aceștia!», sau «De ce vaca nu dă lapte?», sau «De ce a murit porcul de boală? Păi, Doamne, nu vezi că eu am aici de hrănit niște guri?». Am învățat de la mama această relație personală cu Dumnezeu și am avut-o în închisoare, alături de relația cu mama.”
Aici se descoperă frumusețea rugăciunii simple: să-I vorbești lui Dumnezeu cu încrederea că te ascultă. Mama Îi încredința până și grijile gospodăriei, pentru că în spatele lor se aflau copiii pe care trebuia să-i hrănească.
Această apropiere de Dumnezeu avea să-l însoțească pe Părintele Gheorghe Calciu și mai târziu, în anii grei ai închisorii. Din casa copilăriei luase cu el o lecție esențială: să-I vorbească lui Dumnezeu direct, simplu și cu încredere.
Credința simplă care nu se lasă biruită de viață
Părintele Gheorghe Calciu insistă asupra unui lucru care, la prima vedere, poate părea paradoxal: mama sa nu avea cunoștințe teologice.
El spune:
„Mama nu știa teologie deloc. Dacă o întrebai ce înseamnă Sfânta Treime, nu știa. Ea știa numai Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, dar ce înseamnă Sfânta Treime nu știa. Dacă poți să ai o credință din aceasta simplă, ești cel mai fericit! Nu mai ai nevoie de nicio teorie. Nimic nu te va putea sminti, nimic nu va tulbura credința ta.”
Această mărturie nu trebuie înțeleasă ca o disprețuire a teologiei. Biserica a prețuit întotdeauna dreapta cunoaștere a adevărurilor de credință. Dar există o diferență între a ști lucruri despre Dumnezeu și a trăi în prezența lui Dumnezeu.
Mama părintelui nu putea explica teologic taina Sfintei Treimi, însă Îl mărturisea pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Nu putea construi definiții despre rugăciune, dar se ruga. Nu vorbea despre încrederea în Pronia dumnezeiască, ci își așeza necazurile înaintea Domnului.
Credința ei nu era o teorie despre viață. Era însăși viața. Poate tocmai de aceea nu se schimba după împrejurări.
Nici sărăcia n-a înjosit-o, nici vremurile bune n-au trufit-o
Credința se vede cu adevărat atunci când viața se schimbă. Unii oameni Îl caută pe Dumnezeu numai în necaz și Îl uită când primesc belșug. Alții se apropie de El câtă vreme toate merg bine, dar se răzvrătesc când vin suferința și pierderea.
Despre mama sa, Părintele Gheorghe Calciu spune:
„Pe mama n-au tulburat-o nici morțile copiilor ei, nici sărăcia, nici bogăția. Nu a fost ea bogată, dar în orice caz, am avut și perioade bune. Nici bogăția n-a trufit-o, nici sărăcia n-a înjosit-o, ci a rămas la fel de fidelă credinței și la fel de directă în relația cu Dumnezeu.”
Sunt cuvinte grele. În spatele lor se află „moartea copiilor ei”, o durere care însă nu i-a tulburat credința. Nu pentru că nu suferea, ci pentru că suferința nu i-a rupt legătura cu Dumnezeu.
Nici sărăcia nu a înjosit-o, nici vremurile bune nu au schimbat-o. A rămas aceeași, statornică în credință, arătând că adevărata apropiere de Dumnezeu se păstrează și în lipsuri, și în încercări, și în bucurie.
Prima școală de rugăciune este adesea acasă
Părintelui Gheorghe Calciu ne amintește cât de mare poate fi lucrarea unei mame în sufletul copilului său.
Copiii poate că uită multe dintre sfaturile primite. Dar nu uită ușor felul în care părinții lor au trăit.
Un copil care își vede mama rugându-se învață că rugăciunea este firească. Un copil dus de mic la biserică învață să-L cunoască și să-L iubească pe Dumnezeu. Un copil care vede că mama sa Îi vorbește Domnului în necaz înțelege că suferința nu trebuie purtată singur.
Iar această educație poate rodi după zeci de ani, în împrejurări pe care părintele nu le-ar fi putut prevedea.
În cazul Părintelui Gheorghe Calciu, lecția primită în casa părintească a trecut dincolo de anii copilăriei și a ajuns până în temniță: „Am învățat de la mama această relație personală cu Dumnezeu și am avut-o în închisoare, alături de relația cu mama.”
Ce moștenire mai mare poate lăsa un părinte copilului său decât certitudinea că, oriunde ar ajunge, poate vorbi cu Dumnezeu?
Să-L lăsăm pe Dumnezeu să intre în viața noastră
Poate că una dintre problemele omului de astăzi este tocmai tendința de a complica rugăciunea până când ajunge să se teamă că nu știe să se roage.
Mărturia mamei Părintelui Gheorghe Calciu ne arată o altă cale: sinceritatea inimii.
Ea Îi vorbea lui Dumnezeu despre copii, despre hrană, despre animale, despre lipsuri. Nu pentru că Dumnezeu nu ar fi știut toate acestea, ci pentru că ea trăia cu conștiința că nimic din viața sa nu se afla în afara legăturii cu El.
Într-o asemenea credință, Dumnezeu nu rămâne doar în biserică după terminarea Sfintei Liturghii. El merge împreună cu omul acasă. Intră în grijile familiei, în sărăcie, în bucurie, în muncă și în durere.
Iar dintre toate cuvintele prin care Părintele Gheorghe Calciu și-ar fi putut descrie mama, poate că acestea spun cel mai mult:
„Mama vorbea cu Dumnezeu așa cum vorbea cu tata.”
În simplitatea acestei propoziții se află o întreagă lume duhovnicească.
Fericit este omul pentru care Dumnezeu a devenit atât de apropiat încât poate veni înaintea Lui cu tot ceea ce are în inimă. Fericită este casa în care copiii învață că rugăciunea nu este numai o obligație, ci o întâlnire. Și binecuvântată este mama care, poate fără să știe multă teologie, îi lasă copilului său cea mai prețioasă moștenire: deprinderea de a-L căuta pe Dumnezeu în toate.