Pilda lucrătorilor celor răi, consemnată de Sfântul Evanghelist Matei (21, 33-44), este unul dintre acele cuvinte ale Mântuitorului care, deși rostite într-un context bine determinat, depășesc hotarele timpului în care au fost spuse.
Pilda nu este doar o istorisire adresată cărturarilor și fariseilor de acum două milenii, ci un cuvânt care își păstrează actualitatea pentru fiecare dintre noi.
Imaginea este limpede: un stăpân sădește o vie și o încredințează unor lucrători. Când își trimite slujitorii pentru a primi roadele, aceștia sunt bătuți și uciși. În cele din urmă, este trimis chiar fiul stăpânului, însă lucrătorii îl ucid, dorind să pună mâna pe moștenire.
În tâlcuirea pildei, Stăpânul este Dumnezeu Tatăl, via este poporul lui Dumnezeu, slugile sunt prorocii, iar Fiul este Hristos. Lucrătorii nevrednici sunt cei care, deși au primit via în grijă, au uitat Cine este adevăratul ei Stăpân. Iar aici cuvântul Evangheliei începe să ne privească și pe noi.
Via lui Dumnezeu și darul încredințat omului
Via nu apare în parabolă ca un pământ pustiu. Stăpânul o sădește, o împrejmuiește, îi pregătește teascul și îi ridică turnul. Cu alte cuvinte, face tot ceea ce este necesar pentru ca ea să poată rodi.
În această imagine putem recunoaște lucrarea lui Dumnezeu față de om. Viața însăși ne este dăruită. Lumea în care trăim este dar. Puterile sufletești și trupești sunt daruri. Timpul este dar. Familia, apropierea celorlalți, posibilitatea rugăciunii, Biserica și Sfintele Taine sunt daruri. Omului i se încredințează toate acestea nu pentru a le stăpâni în mod absolut, ci pentru a le lucra.
Aici se află una dintre marile ispite ale existenței omenești: confundarea darului cu proprietatea.
Lucrătorii viei au uitat că sunt lucrători. În timp, au început să se comporte ca stăpâni. Tocmai această „strămutare a conștiinței” se află la rădăcina tragediei lor.
Și omul contemporan poate cădea ușor în aceeași ispită. Spunem „viața mea”, „timpul meu”, „bunurile mele”, „reușitele mele”, până când posesivul ajunge să ascundă adevărul fundamental că toate sunt primite. Creștinul nu este proprietarul absolut al existenței sale, ci iconomul unui dar.
De aceea, întrebarea esențială nu este doar ce avem, ci mai ales ce facem cu ceea ce am primit.
Când lucrătorul vrea să devină stăpân
Drama pildei începe în clipa în care stăpânul cere roadele. Atunci se vădește adevărata stare sufletească a lucrătorilor.
Ei nu refuză doar să dea ceea ce datorează. Îi bat și îi ucid pe trimiși. Violența lor crește treptat, până când ajung la gândul monstruos al uciderii fiului: „Acesta este moștenitorul; veniți să-l omorâm și să avem noi moștenirea lui”.
Este logica păcatului dus până la capăt. Omul nu mai dorește doar să folosească darul fără recunoștință, ci încearcă să-L scoată pe Dăruitor din propria Sa creație.
Această ispită nu aparține numai trecutului. Ea reapare ori de câte ori omul construiește o lume în care Dumnezeu devine incomod. Putem dori binecuvântările Lui fără prezența Lui, darurile fără Dăruitor, viața fără porunci, libertatea fără responsabilitate și moștenirea fără Tată.
În plan personal, același mecanism funcționează atunci când conștiința ne mustră, iar noi încercăm să-i înăbușim glasul. Dumnezeu trimite adesea „slujitori” spre noi: un cuvânt din Evanghelie, sfatul unui duhovnic, mustrarea unui apropiat, suferința care ne oprește din alergare, întâlnirea cu un om sau chiar propria conștiință.
Problema este dacă îi ascultăm sau dacă, asemenea lucrătorilor din parabolă, îi alungăm pentru a putea continua netulburați.
Fiul, moștenitorul viei
Punctul culminant al pildei este venirea fiului: „Se vor rușina de fiul meu”. Prin aceste cuvinte, Hristos vestește ceea ce avea să I se întâmple: Fiul va fi scos „afară din vie” și ucis, prefigurând Patimile și Crucea.
Pilda descoperă însă și îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu. Stăpânul trimite slujitori în repetate rânduri, oferind lucrătorilor prilej de îndreptare, iar în cele din urmă Îl trimite pe Fiul.
Răbdarea lui Dumnezeu este însă o chemare la pocăință. Vine și vremea roadelor, iar lucrătorii vor răspunde pentru faptele lor: via va fi încredințată celor „care vor da roadele la timpul lor”.
Piatra din capul unghiului
Mântuitorul continuă prin cuvintele Psalmului: „Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta și este lucru minunat în ochii noștri”.
Cel respins devine temelia. Cel scos din vie și ucis este Biruitorul morții. Crucea, care în ochii lumii părea înfrângere, devine începutul Învierii.
Aici se află și marea speranță a pildei. Ultimul cuvânt nu îl au lucrătorii răi. Nu violența lor hotărăște destinul viei. Dumnezeu rămâne Stăpânul, iar Fiul respins rămâne piatra pe care se întemeiază zidirea cea nouă.
De aceea, Hristos spune: „Împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi și se va da neamului care va face roadele ei”.
Accentul cade asupra roadelor. Nu simpla apartenență este suficientă. Nu numele, poziția, prestigiul sau afirmarea exterioară a credinței îl fac pe om lucrător bun în via Domnului. Credința trebuie să rodească.
Care este roada pe care o așteaptă Dumnezeu?
Pilda ne obligă să ne întrebăm: dacă noi suntem lucrători în via lui Dumnezeu, unde este roada?
Roada creștinului nu poate fi redusă la îndeplinirea formală a unor obligații religioase. Ea trebuie să se vadă în transformarea omului: în iubire, milostenie, iertare, smerenie, răbdare, curăție, dreptate și grija față de aproapele.
Poți cunoaște multe despre credință și, totuși, să nu rodești. Poți vorbi frumos despre Dumnezeu și să rămâi nemilos cu cel de lângă tine. Poți apăra adevărul și, în același timp, să rănești prin mândrie. Poți fi prezent în biserică și absent din suferința aproapelui.
În toate acestea se ascunde primejdia lucrătorilor viei: aceea de a confunda apropierea de cele sfinte cu însușirea lor.
Dumnezeu nu ne cere ceea ce nu ne-a dat. Dar din ceea ce ne-a încredințat așteaptă roadă.
Unuia i-a dat puterea de a mângâia, altuia posibilitatea de a ajuta. Unuia i-a dat cunoaștere, altuia răbdare. Unuia i-a încredințat copii, altuia o comunitate, o profesie sau o responsabilitate. Fiecare are o mică „vie” de lucrat.
Întrebarea rămâne aceeași: ce roadă aducem?
Pilda ca îndemn la pocăință
Ar fi comod să citim pasajul exclusiv ca pe o condamnare a cărturarilor și fariseilor. Evanghelia însă nu ne este dată pentru a constata păcatele altora.
Fiecare păcat repetă, într-o anumită măsură, gestul lucrătorilor care spun: via este a noastră și vom face cu ea ceea ce vrem. Prin egoism, prin lipsa iubirii, prin judecarea aproapelui, prin nedreptate ori prin împietrirea inimii încercăm să trăim în darurile lui Dumnezeu fără Dumnezeu.
De aceea, parabola trebuie primită înainte de toate ca un îndemn la primenire sufletească.
Pocăința înseamnă tocmai reașezarea lucrurilor în ordinea lor firească. Înseamnă să recunoaștem din nou că Dumnezeu este Stăpânul viei, iar noi suntem lucrătorii. Că ceea ce avem este dar și că darul cere răspuns. Că viața nu ne-a fost dată numai pentru a fi consumată, ci pentru a rodi.
Pilda lucrătorilor celor răi rămâne tulburător de actuală
Via există și astăzi. Darurile lui Dumnezeu sunt înaintea noastră. Fiul a venit în vie, a fost respins, răstignit și a înviat, devenind „piatra din capul unghiului”. Iar chemarea la rodire continuă.
Fiecare dintre noi este, într-un fel sau altul, lucrător.
Ni s-a încredințat un timp, un loc, o familie, o comunitate, anumite daruri și oameni pe care îi întâlnim. Va veni și „vremea roadelor”, iar întrebarea nu va fi cât de mult am pretins că ne aparține via, ci ce am făcut în ea.
Poate tocmai aceasta este întrebarea cu care ar trebui să rămânem după lectura Evangheliei: ce roadă Îi pot aduce lui Dumnezeu din via care mi-a fost încredințată?
Răspunsul nu trebuie căutat departe. El începe cu pocăința sinceră, continuă cu iubirea aproapelui și se împlinește printr-o viață așezată în Hristos. Câtă vreme Stăpânul viei încă ne cheamă, există vreme pentru întoarcere, pentru îndreptare și pentru roadă.
Să nu ne purtăm, așadar, ca proprietari ai darurilor lui Dumnezeu, ci ca lucrători recunoscători. Să primim glasul Lui atunci când ne cercetează și să nu lăsăm inima să se împietrească. Iar via pe care am primit-o să nu rămână neroditoare, ci să aducă, la vremea cuvenită, roade vrednice de Împărăția lui Dumnezeu.