Există oameni care, la prima vedere, par liniștiți, echilibrați și plini de pace.
Vorbesc calm, zâmbesc politicos și evită conflictele. Totuși, este suficient să apară o ceartă sau o neînțelegere pentru ca, dintr-odată, să scoată la iveală greșeli vechi, jigniri uitate și răni pe care pretindeau că le-au iertat. Atunci se vede adevărata stare a inimii. Pacea nu înseamnă doar lipsa certurilor, ci mai ales lipsa ținerii de minte a răului.
Sfinții Părinți ne învață că omul poate avea uneori un moment de mânie fără să fie rău la suflet. Însă diferența dintre un suflet curat și unul încărcat de resentimente se vede tocmai în acele momente de încercare. Când inima este plină de bunătate, chiar și în supărare omul își păstrează măsura. Când însă sufletul este plin de răutate ascunsă, mânia devine prilejul prin care toate acestea ies la suprafață.
De aceea, nu este suficient să părem oameni pașnici. Adevărata pace începe în inimă și se dovedește prin capacitatea de a ierta cu adevărat.
Mânia este oglinda sufletului
Arhimandritul Vasilios Bacoianis spune un adevăr de mare profunzime:
„Se poate mânia și un om care are inimă curată, care nu ține minte răul și care este bun la suflet. Însă acest om, în mânia lui, nici nu va ocărî, nici nu va grăi cuvinte urâte. «Omul”
Domnul Iisus Hristos spune limpede:
„Omul cel bun din comoara lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău, din comoara lui cea rea scoate afară cele rele.” (Matei 12, 35)
Aceasta este legea duhovnicească. Nimeni nu poate scoate din inimă ceea ce nu există deja acolo. Dacă în suflet s-au adunat iubirea, smerenia și iertarea, acestea vor ieși chiar și în momentele grele. Dacă însă înăuntru s-au strâns ranchiuna, invidia și resentimentul, acestea vor izbucni atunci când omul nu se mai poate controla. De aceea, mânia nu creează răutatea, ci doar o descoperă.
Când izbucnim, se vede ce am adunat în inimă
Autorul folosește imaginea unei cisterne pline cu otravă. În vremurile liniștite, capacul este închis și totul pare în ordine. Dar vine clipa încercării și tot conținutul începe să iasă afară.
La fel se întâmplă și cu sufletul nostru.
Poate că ani întregi spunem că am iertat pe cineva. Însă, la primul conflict, îi reproșăm tot ce a făcut în ultimii zece sau douăzeci de ani. În acel moment descoperim că nu am iertat aproape nimic.
Mulți oameni folosesc expresii precum:
- „Ți-am iertat, dar n-am uitat.”
- „Nu mai spun nimic… dar să știi că țin minte.”
- „Acum îți spun tot ce mi-ai făcut.”
Aceste cuvinte arată că rana nu s-a vindecat, ci doar a fost acoperită. Adevărata iertare nu înseamnă că memoria dispare, ci că inima nu mai dorește să rănească folosindu-se de trecut.
Marea învolburată scoate la suprafață murdăria ascunsă
Arhimandritul Vasilios oferă o comparație foarte sugestivă:
„Astfel, se întâmplă ca și cu marea: când se învolburează, scoate la suprafață lucrurile nefolositoare ascunse înlăuntrul ei și, oarecum, își curăță adâncurile.”
Marea liniștită ascunde multe lucruri pe fundul ei. Când vine furtuna, toate ies la suprafață.
La fel este și sufletul omenesc.
Uneori spunem despre cineva că este foarte calm. Dar poate că nu a fost încă pus în situații dificile. Când apar nedreptatea, umilința sau contradicția, atunci vedem dacă pacea era autentică sau doar aparentă.
Încercările nu creează caracterul, ci îl descoperă.
De aceea Dumnezeu îngăduie uneori situații grele, nu pentru a ne pierde, ci pentru a ne arăta ce trebuie încă vindecat în noi.
Ținerea de minte a răului este o povară pentru suflet
Sfântul Ioan Scărarul spune:
„Am văzut oameni care, aprinși de nebunia mâniei, scoteau dinlăuntrul lor, ca printr-o vărsătură, ținerea de minte îndelungată a răului. Astfel, printr-o patimă s-au izbăvit de cealaltă.”
Imaginea este foarte puternică.
Vărsătura este ceva respingător, dar după ce omul o elimină începe să se simtă mai bine. Tot astfel, cei care și-au vărsat resentimentele au scos la iveală ceva foarte urât, dar măcar au descoperit boala pe care o purtau în suflet.
Mai gravă este situația celor care păstrează toate aceste resentimente ani întregi fără să le recunoască. Ei zâmbesc în fața oamenilor, dar în inimă poartă procese întregi împotriva aproapelui. Ținerea de minte a răului nu îl rănește în primul rând pe celălalt, ci pe cel care o păstrează. Este asemenea unui foc care arde necontenit în interior.
De ce reproșăm trecutul?
Atunci când cineva spune:
- „Îți amintești ce mi-ai făcut acum cincisprezece ani?”
- „N-am uitat niciodată vorbele tale.”
- „Acum îți spun tot!”
înseamnă că acele lucruri au fost păstrate ca într-un depozit. Omul le-a revăzut de nenumărate ori în mintea lui, le-a analizat, le-a alimentat și le-a mărit.
Adevărata iertare nu înseamnă să ții un registru al greșelilor aproapelui.
Sfântul Apostol Pavel spune despre dragoste:
„Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.” (1 Corinteni 13, 5)
Acesta este unul dintre cele mai grele criterii ale iubirii. Nu înseamnă că omul devine naiv sau lipsit de discernământ, ci că nu transformă greșelile aproapelui într-o armă pe care să o folosească la momentul potrivit.
Pacea Duhului Sfânt nu poate locui într-o inimă plină de resentimente
Sfântul Ioan Scărarul continuă:
„Pe aceștia i-am compătimit mai mult decât pe cei dintâi, pentru că prin întunericul ținerii de minte a răului au alungat din sufletul lor porumbelul, adică pacea și bucuria Duhului Sfânt.”
Ce imagine minunată! Duhul Sfânt este asemănat cu un porumbel. Porumbelul nu locuiește într-un loc murdar și zgomotos.
Tot astfel, harul lui Dumnezeu nu rămâne într-o inimă care cultivă ura, răzbunarea și resentimentul.
Omul poate continua să meargă la biserică, să postească și să se roage, dar dacă hrănește permanent gânduri de răzbunare, sufletul lui nu poate gusta adevărata pace.
Aceasta explică de ce unii oameni par foarte religioși, dar nu au pace sufletească.
Problema nu este lipsa rugăciunii, ci lipsa iertării.
„De râul care curge molcom să te temi!”
Poporul spune:
„De râul care curge molcom să te temi!”
Această înțelepciune populară se potrivește perfect vieții duhovnicești. Există oameni explozivi care se supără repede, dar uită repede. Există însă și oameni foarte liniștiți la exterior, care nu spun nimic ani întregi, dar adună fiecare ofensă în suflet. Această liniște aparentă poate ascunde resentimente foarte adânci. Nu orice om tăcut este și împăcat. Uneori, tăcerea este doar forma prin care mânia se conservă.
Adevărata pace nu înseamnă să nu vorbești, ci să nu mai porți războiul în inimă.
Cum putem vindeca ținerea de minte a răului?
Vindecarea începe prin sinceritate. Trebuie să recunoaștem înaintea lui Dumnezeu că încă nu am iertat. Apoi să ne rugăm pentru cei care ne-au rănit, chiar dacă la început rugăciunea pare grea.
Domnul ne poruncește:
„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,” (Matei 5, 44)
Această poruncă nu este imposibilă atunci când omul cere ajutorul harului.
De asemenea, Spovedania este un mare medicament pentru suflet.
Acolo putem mărturisi resentimentele ascunse și putem primi puterea de a începe din nou. În loc să repetăm mereu greșelile aproapelui, este mai folositor să ne cercetăm propria inimă. De multe ori Dumnezeu nu schimbă imediat persoana care ne-a rănit, dar schimbă felul în care noi privim acea rană.
Degeaba încercăm să părem oameni liniștiți dacă, la prima ceartă, scoatem din arhiva inimii toate greșelile aproapelui
Aceasta dovedește că resentimentul nu a fost vindecat, ci doar ascuns.
Mânia este, de multe ori, oglinda sufletului. Ea arată ce comoară purtăm înăuntru. Dacă am adunat iubire, vom răspunde cu blândețe chiar și atunci când suntem răniți. Dacă am adunat amărăciune, aceasta va ieși inevitabil la suprafață.
Să-I cerem lui Dumnezeu să ne curețe inima înainte ca furtunile vieții să descopere câtă otravă am lăsat să se adune în ea. Numai un suflet care iartă cu adevărat poate primi și păstra pacea Duhului Sfânt. Iar această pace nu este una de fațadă, ci lumina lăuntrică pe care nimeni și nimic nu o poate răpi.