Cel mai sincer judecător al omului nu este lumea, ci propria conștiință.
Ea nu poate fi cumpărată, înșelată sau redusă definitiv la tăcere. Chiar și atunci când păcatul pare să fi devenit obișnuință, conștiința rămâne vie și așteaptă întoarcerea omului la Dumnezeu. Totuși, dincolo de toate justificările pe care ni le putem construi, există o voce tainică pe care nimeni nu o poate reduce la tăcere pentru totdeauna: conștiința. Ea este darul lui Dumnezeu sădit în inima fiecărui om, un judecător lăuntric care ne arată binele și răul și ne îndeamnă să alegem calea vieții.
Sfântul Ignatie Briancianinov spune un adevăr cutremurător:
„A omorî conștiința este, de fapt, cu neputință.”
Omul poate încerca să o ignore, să o acopere cu zgomotul lumii, cu plăceri sau cu păcate repetate, dar ea nu încetează să existe. Chiar dacă pare adormită, ea continuă să mărturisească înaintea lui Dumnezeu despre faptele noastre.
Mântuitorul Hristos spune în Evanghelie:
„Împacă-te cu pârâşul tău degrabă, până eşti cu el pe cale, ca nu cumva pârâşul să te dea judecătorului, şi judecătorul, slujitorului şi să fii aruncat în temniţă.” (Matei 5, 25).
Sfinții Părinți au văzut în acest „pârâș” tocmai conștiința omului, care îl mustră atunci când se abate de la voia lui Dumnezeu. Cât timp suntem pe calea vieții pământești, putem să ne împăcăm cu ea prin pocăință. După moarte însă, timpul îndreptării încetează.
Ce este conștiința?
Conștiința este legea lui Dumnezeu scrisă în inimile oamenilor. Chiar și cei care nu cunosc în întregime poruncile dumnezeiești au în ei această lumină lăuntrică, prin care disting binele de rău.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Ceea ce arată fapta Legii scrisă în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi apără, ” (Romani 2, 15)
Conștiința nu este doar un sentiment sau o emoție trecătoare. Ea este glasul care ne avertizează înainte de păcat și ne mustră după ce l-am săvârșit. Ea este asemenea unei lumânări aprinse de Dumnezeu în sufletul omului, care luminează chiar și atunci când omul încearcă să se ascundă de adevăr.
Mulți confundă conștiința cu educația sau cu normele societății. În realitate, educația poate influența anumite comportamente, însă conștiința este mai profundă. Ea vine din faptul că omul a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.
De ce este conștiința numită „vrăjmaș”?
La prima vedere pare ciudat că Evanghelia vorbește despre un „vrăjmaș”. Cum poate conștiința, care ne dorește binele, să fie numită astfel?
Sfântul Ignatie Briancianinov explică faptul că ea este vrăjmaș doar pentru omul care iubește păcatul. Conștiința se împotrivește fiecărei fapte rele. Ea nu aprobă minciuna, mândria, desfrânarea, ura, lăcomia sau nedreptatea.
De aceea omul aflat în păcat simte o luptă înlăuntrul său. O parte dorește împlinirea patimilor, iar cealaltă îl avertizează că merge pe un drum greșit.
Acest „vrăjmaș” este, de fapt, cel mai bun prieten al sufletului nostru. El încearcă să ne oprească înainte de a cădea și să ne ridice după ce am căzut. Conștiința nu ne condamnă pentru a ne pierde, ci pentru a ne conduce la pocăință.
Se poate ucide conștiința?
Mulți spun: „Nu mai am mustrări de conștiință.” Însă aceasta nu înseamnă că ea a murit.
Prin păcate repetate, omul poate ajunge să-și împietrească inima. Mustrarea devine tot mai slabă, asemenea unui clopot care sună din ce în ce mai încet. Dar clopotul există încă.
Sfântul Ignatie afirmă limpede că a omorî conștiința este imposibil. Ea poate fi acoperită, ignorată sau disprețuită, dar nu poate fi desființată.
Vedem aceasta chiar în viața oamenilor care au trăit ani întregi în păcate grele. La bătrânețe sau înaintea morții, mulți își amintesc fapte din tinerețe pe care le credeau uitate. Conștiința le aduce din nou înaintea ochilor sufletului.
Acest lucru arată că Dumnezeu nu încetează niciodată să cheme omul la pocăință.
Conștiința îl va însoți pe om până la Judecată
Una dintre cele mai impresionante învățături ale Sfântului Ignatie este aceea că omul nu se va despărți niciodată de propria conștiință.
Ea îl însoțește în copilărie, în tinerețe, în vremea maturității și la bătrânețe. Îl însoțește în ceasul morții și va fi prezentă și la Înfricoșătoarea Judecată.
Atunci nu va mai fi nevoie ca cineva să ne dovedească păcatele. Conștiința însăși va mărturisi tot ceea ce am făcut.
Domnul spune:
„Că nimic nu este acoperit care să nu se descopere şi nimic ascuns care să nu se cunoască.” (Luca 12, 2)
În ziua Judecății nu vor exista justificări, scuze sau explicații. Adevărul va străluci deplin, iar conștiința va confirma dacă omul a ascultat sau nu chemarea lui Dumnezeu.
Cum împăcăm conștiința?
Aici și acum avem posibilitatea să ne împăcăm cu propria conștiință. Nu prin justificarea păcatelor, ci prin recunoașterea lor.
Pocăința sinceră aduce pace sufletului. Când omul își mărturisește păcatele în Taina Spovedaniei și se hotărăște să înceapă o viață nouă, conștiința încetează să îl acuze și devine izvor de liniște.
Sfântul Apostol Ioan spune:
„Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.” (1 Ioan 1, 9)
Aceasta este împăcarea adevărată: nu cu păcatul, ci cu Dumnezeu.
Primejdia împietririi inimii
Cel mai mare pericol nu este faptul că omul păcătuiește, ci că ajunge să considere păcatul firesc.
Atunci când cineva repetă aceeași greșeală fără pocăință, inima începe să se împietrească. Minciuna devine obișnuință, mânia pare justificată, iar mândria este confundată cu demnitatea.
Conștiința continuă să vorbească, însă omul refuză să o mai asculte.
Sfânta Scriptură avertizează:
„De vreme ce se zice: «Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire».” (Evrei 3, 15)
Împietrirea inimii este una dintre cele mai mari tragedii duhovnicești, deoarece îl împiedică pe om să mai vadă nevoia pocăinței.
O conștiință curată aduce pace
Nimic nu valorează mai mult decât liniștea unei conștiințe curate.
Bogățiile, succesul și aplauzele lumii nu pot cumpăra pacea sufletului.
Omul poate dormi într-un palat și să fie chinuit de propriile fapte, iar altul poate dormi pe o rogojină și să se bucure de o pace pe care lumea nu o poate oferi.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Şi întru aceasta mă străduiesc şi eu ca să am totdeauna înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor un cuget neîntinat.” (Faptele Sfinților Apostoli 24, 16)
Aceasta trebuie să fie și lupta fiecărui creștin: nu perfecțiunea omenească, ci o conștiință sinceră, care se pocăiește ori de câte ori cade.
Cum putem păstra vie sensibilitatea conștiinței?
Conștiința devine tot mai limpede atunci când omul trăiește aproape de Dumnezeu.
Rugăciunea zilnică, citirea Sfintei Scripturi, participarea la Sfânta Liturghie, Spovedania deasă și împărtășirea cu vrednicie sunt mijloace prin care sufletul își păstrează sensibilitatea.
La fel de important este examenul de conștiință de la sfârșitul fiecărei zile. Câteva minute în care omul își cercetează gândurile, cuvintele și faptele îl ajută să nu lase păcatul să prindă rădăcini.
Smerenia este, de asemenea, esențială. Cel smerit își vede greșelile și se îndreaptă. Cel mândru găsește întotdeauna vinovați în jurul său.
Sfântul Ignatie Briancianinov ne lasă o învățătură de mare profunzime: conștiința nu poate fi omorâtă
Ea este martorul credincios al vieții noastre și ne va însoți până înaintea tronului Judecătorului Hristos.
Câtă vreme trăim, Dumnezeu ne oferă șansa de a ne împăca cu acest „vrăjmaș”, adică de a asculta glasul conștiinței și de a ne întoarce prin pocăință. Aceasta este cea mai mare binecuvântare pe care o avem în timpul vieții pământești.
Să nu fugim de mustrarea conștiinței, căci ea nu este glasul condamnării, ci glasul iubirii lui Dumnezeu, care dorește mântuirea noastră. Dacă vom răspunde acestui glas cu smerenie și pocăință, atunci conștiința nu va mai fi pârâșul nostru la Judecată, ci martorul că am căutat, chiar și cu slăbiciunile noastre, să umblăm pe calea adevărului.
Fie ca fiecare dintre noi să păstreze vie această lumină dumnezeiască din inimă și să poată auzi, la sfârșitul alergării pământești, cuvintele Mântuitorului:
„Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.” (Matei 25, 21)