Una dintre durerile pe care le întâlnim adesea în relațiile cu ceilalți apare atunci când munca, osteneala sau jertfa noastră trec neobservate.
Ne străduim pentru familie, îi ajutăm pe cei apropiați, muncim cu seriozitate, renunțăm uneori la timpul și la odihna noastră, iar la sfârșit constatăm că nimeni nu pare să observe. Uneori, în locul unui „mulțumesc”, primim reproșuri. În locul recunoștinței, indiferență. Iar atunci apare întrebarea: de ce să mai fac bine dacă nimeni nu apreciază?
Sfântul Cuvios Ambrozie de la Optina oferă un răspuns care poate schimba cu totul perspectiva creștinului asupra acestei suferințe:
„Mai bine lucrează după putere pentru Domnul și nu te mâhni, atunci când oamenii nu apreciază. Ține, dar, minte, că nu pentru ei ai lucrat, ci pentru Domnul și plata s-o aștepți de la Domnul, iar nu de la oameni.”
Aceste cuvinte nu ne îndeamnă la nepăsare față de oameni și nici la răceală sufletească. Dimpotrivă. Ele ne arată cum să ne păstrăm pacea atunci când binele făcut de noi nu primește răspunsul pe care îl așteptam.
De ce ne doare atât de mult lipsa aprecierii?
Este firesc să ne bucurăm atunci când cineva ne mulțumește. Un cuvânt bun poate da curaj unui om obosit, după cum nerecunoștința îl poate răni. Problema începe atunci când aprecierea celorlalți devine condiția păcii noastre.
Dacă am muncit și așteptăm neapărat să ni se recunoască osteneala, sufletul nostru ajunge dependent de reacțiile oamenilor. Dacă suntem lăudați, ne bucurăm. Dacă suntem ignorați, ne întristăm. Dacă altcineva primește lauda pentru ceva la care am contribuit și noi, ne tulburăm. Dacă ni se răspunde cu un reproș, simțim că toată jertfa noastră a fost zadarnică.
Aici se poate ascunde și o ispită foarte fină: facem un lucru bun, dar, fără să ne dăm seama, dorim și răsplata sufletească a recunoștinței.
Sfântul Ambrozie mută centrul de greutate de la oameni la Dumnezeu: „nu pentru ei ai lucrat, ci pentru Domnul”.
Aceasta este libertatea pe care trebuie să o dobândim. Să putem face binele fără să devenim robi ai aplauzelor, mulțumirilor sau laudelor.
Nu răspunde atunci când ești stăpânit de mânie
Sfântul Ambrozie dă și un sfat foarte practic pentru momentele în care nedreptatea ne aprinde:
„Depărtează-te și, orice ți-ar spune, taci. Ia Evanghelia și citește, chiar dacă nu vei înțelege nimic în clipele acelea.”
Cât de multe conflicte ar putea fi evitate dacă am învăța să nu răspundem imediat!
Atunci când ne simțim nedreptățiți, avem tendința să demonstrăm pe loc că avem dreptate: „După câte am făcut eu pentru tine…”, „Niciodată nu apreciezi nimic!”, „Numai eu muncesc!”, „Voi nu vedeți cât mă sacrific?”
Poate că unele dintre aceste lucruri sunt adevărate. Dar un adevăr spus cu mânie poate răni.
De aceea, tăcerea recomandată de Sfântul Ambrozie nu este neputință, ci pază a inimii. Nu înseamnă că problemele nu trebuie discutate niciodată. Înseamnă că nu trebuie discutate atunci când mânia vorbește în locul nostru.
Uneori cea mai înțeleaptă reacție este să ne retragem puțin, să ne rugăm și să deschidem Evanghelia. Chiar dacă mintea este atât de tulburată încât nu reușim să ne concentrăm, simplul fapt că refuzăm să hrănim conflictul poate fi începutul întoarcerii la pace.
Poate că ai luat asupra ta mai mult decât poți duce
Există un amănunt de mare finețe duhovnicească în sfatul Sfântului Ambrozie:
„Putere ai puțină, dar de făcut vrei să faci multe. Pentru aceasta și ajungi la iuțime, gândind că ceilalți nu apreciază munca și jertfa ta.”
Uneori credem că problema este numai nerecunoștința celorlalți. Dar s-ar putea ca o parte a problemei să fie și faptul că ne-am împovărat peste măsură.
Vrem să rezolvăm totul. Să îi ajutăm pe toți. Să facem toate lucrurile bine. Să fim disponibili permanent. Acceptăm sarcini pe care nu le mai putem duce și continuăm până când oboseala se transformă în iritare.
Apoi apare gândul: „Nimeni nu vede cât fac!”
Sfântul ne spune simplu: lucrează după putere.
Aceasta este o lecție importantă. Dumnezeu nu ne cere ceea ce este peste puterile noastre. Uneori trebuie să avem smerenia de a recunoaște: „Atât pot astăzi.” Nu orice limită este egoism și nu orice refuz este lipsă de iubire.
A face mai puțin, dar cu pace, poate fi uneori mai folositor decât a face foarte mult și a ajunge să-i judecăm pe toți pentru că nu ne apreciază sacrificiul.
Fă ceea ce faci înaintea lui Dumnezeu
Cum putem transforma munca obișnuită într-o lucrare pentru Dumnezeu?
Nu este nevoie să facem lucruri extraordinare. Putem începe chiar cu îndatoririle mici ale zilei. Să ne îngrijim familia fără să contabilizăm fiecare sacrificiu. Să ne facem munca cinstit, chiar dacă șeful nu observă întotdeauna. Să ajutăm fără să povestim tuturor cât am ajutat. Să facem un bine fără să așteptăm imediat un bine înapoi.
Înaintea unei lucrări putem spune în inimă: „Doamne, fac aceasta pentru Tine. Dă-mi putere să o fac fără slavă deșartă și fără să aștept răsplată de la oameni.”
O asemenea rugăciune simplă schimbă treptat motivația inimii. Oamenii pot uita. Dumnezeu nu uită. Oamenii pot interpreta greșit intențiile noastre. Dumnezeu le cunoaște. Oamenii pot trece nepăsători pe lângă o jertfă. Dumnezeu vede și ceea ce se petrece în ascuns.
Însuși Mântuitorul ne îndreaptă privirea către această taină atunci când vorbește despre Tatăl:
„Ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. ” (Matei 6, 4).
Pentru creștin, aceasta este una dintre cele mai mari mângâieri: nimic din ceea ce este făcut cu dragoste curată nu este pierdut înaintea lui Dumnezeu.
Nu transforma binele făcut într-o datorie a celuilalt față de tine
Există și un pericol pe care trebuie să-l observăm. Putem ajunge să păstrăm în memorie toate lucrurile bune pe care le-am făcut pentru ceilalți și, la primul conflict, să le prezentăm ca pe o listă de datorii.
„Eu am făcut asta pentru tine.”
„Eu m-am sacrificat.”
„Eu te-am ajutat când aveai nevoie.”
„Iar tu așa îmi mulțumești?”
În acel moment, binele făcut în trecut riscă să devină o monedă cu care încercăm să cumpărăm recunoștința celuilalt.
Dragostea creștină ne cheamă la ceva mai înalt: să facem binele și să-l încredințăm lui Dumnezeu. Să nu-l folosim mai târziu ca armă într-o ceartă.
Aceasta nu înseamnă să tolerăm abuzul, exploatarea sau nedreptatea fără limite. Putem spune că suntem obosiți. Putem cere ajutor. Putem stabili limite sănătoase. Putem vorbi despre o nedreptate. Dar toate acestea pot fi făcute fără ură și fără dorința de a-l umili pe celălalt.
Ce să fac atunci când simt că nimeni nu mă apreciază?
În clipa în care apare această durere, este bine să nu ne grăbim să cerem socoteală. Mai întâi să ne cercetăm inima: Sunt doar rănit sau sunt și foarte obosit? Am luat asupra mea prea multe? Am făcut acest lucru liber sau așteptam, în adâncul inimii, o anumită răsplată? Pot discuta problema după ce mă liniștesc?
Apoi să ne amintim cuvântul Sfântului Ambrozie: „plata s-o aștepți de la Domnul, iar nu de la oameni.”
Putem rosti și o rugăciune scurtă:
„Doamne, Tu vezi osteneala mea și cunoști neputința mea. Păzește-mă de mânie, de judecarea aproapelui și de dorința slavei omenești. Ajută-mă să fac ceea ce pot, cu pace și cu dragoste, pentru Tine.”
Această așezare a inimii nu se dobândește într-o singură zi. Este o nevoință. Dorința de apreciere va reveni, iar nerecunoștința ne va mai durea. Important este ca, de fiecare dată, să ne întoarcem privirea de la judecata oamenilor către Dumnezeu.
Răsplata adevărată nu vine de la oameni
Poate că una dintre cele mai mari libertăți sufletești este să faci binele fără să fii stăpânit de întrebarea: „Oare mă apreciază?”
Recunoștința oamenilor este frumoasă, dar nu poate fi temelia vieții noastre. Astăzi cineva ne laudă, mâine ne poate critica. Astăzi ni se mulțumește, mâine osteneala noastră poate fi uitată.
Dumnezeu însă vede inima, intenția, oboseala, răbdarea și fiecare lucru făcut din dragoste.
De aceea, când munca noastră nu este apreciată, să nu ne grăbim spre reproș. Să tăcem până se liniștește inima, să deschidem Evanghelia, să ne rugăm și să ne întrebăm dacă nu cumva am luat asupra noastră mai mult decât putem duce.
Și, mai ales, să păstrăm cuvântul Sfântului Cuvios Ambrozie de la Optina ca pe o îndrumare pentru astfel de momente:
„Lucrează după putere pentru Domnul și nu te mâhni atunci când oamenii nu apreciază.”
Dacă lucrarea noastră este făcută înaintea lui Dumnezeu, lipsa laudelor omenești nu o face mai puțin valoroasă. Iar dacă oamenii uită binele pe care l-am făcut, să încercăm să-l uităm și noi, lăsându-l acolo unde este cel mai bine păstrat: în mâinile lui Dumnezeu.