„Dăruiește-mi ca să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu.” – Sfântul Efrem Sirul
Omul poate avea ochii sănătoși și totuși să nu vadă ceea ce este cu adevărat important. Poate cunoaște lumea și frumusețile ei, dar să rămână orb față de propria stare sufletească.
Există o vedere a trupului și una a sufletului, iar orbirea sufletească este, din nefericire, mult mai răspândită.
Arhimandritul Teofil Părăian spune: „Pe Dumnezeu Îl vezi atunci când știi că nu-L poți vedea!”. Dar omul mai trebuie să vadă ceva: propriile păcate.
Nu vedeniile și experiențele neobișnuite sunt măsura vieții duhovnicești, ci smerenia. Iar unul dintre cele mai sigure semne ale trezirii sufletului este să începi să-ți vezi propriile păcate, nu pe ale celorlalți.
A-L vedea pe Dumnezeu fără a-L transforma într-o imagine
Când vorbim despre „vederea lui Dumnezeu”, trebuie să fim foarte atenți la sensul cuvintelor. Dumnezeu nu este un obiect pe care omul să-L poată cuprinde cu privirea, așa cum privește un copac, un munte sau cerul.
Credința nu înseamnă să căutăm chipuri în nori, lumini neobișnuite sau semne spectaculoase. Dumnezeu este mai presus de puterea simțurilor noastre și nu poate fi cuprins de mintea omenească.
Tocmai aici apare smerenia adevăratei cunoașteri.
Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât înțelege mai limpede cât de nemărginit este Dumnezeu și cât de limitată este puterea omului de a-L cuprinde. Nu Îl reducem pe Dumnezeu la ceea ce ne putem imagina despre El, ci ne plecăm înaintea tainei Sale.
De aceea, cuvântul Părintelui Teofil este atât de puternic: „Pe Dumnezeu Îl vezi atunci când știi că nu-L poți vedea!”.
Este o vedere prin credință, prin smerenie, prin lucrarea harului, prin rugăciune și prin curățirea inimii.
Dar tocmai această lumină pe care omul o primește apropiindu-se de Dumnezeu descoperă și ceva dureros: propriile sale răni.
Lumina lui Dumnezeu ne descoperă ceea ce suntem
Într-o cameră întunecată, praful nu se vede. Când o rază de soare pătrunde prin fereastră, particulele devin dintr-odată vizibile. Nu lumina a adus praful, ci doar l-a făcut să se vadă.
La fel se întâmplă și în viața duhovnicească. Când omul trăiește departe de Dumnezeu, poate ajunge ușor la mulțumirea de sine. Se consideră un om bun, mai ales când se compară cu ceilalți.
Dar când începe să se apropie sincer de Dumnezeu, perspectiva se schimbă. În lumina dumnezeiască descoperă ceea ce înainte abia observa: mândria, judecarea aproapelui, invidia, iubirea de sine, lipsa rugăciunii, nerecunoștința sau dorința de laudă.
Această vedere nu trebuie să ducă la deznădejde, ci la vindecare. Nu putem vindeca o rană pe care refuzăm să o vedem.
De ce vedem atât de ușor păcatele celorlalți?
Una dintre cele mai subtile ispite este aceea de a deveni foarte atenți la greșelile oamenilor din jur și aproape orbi față de propriile greșeli.
Observăm imediat mândria celuilalt, dar nu și mândria noastră. Vedem zgârcenia lui, dar găsim explicații pentru atașamentul nostru față de bani. Ne deranjează vorba aspră a aproapelui, dar considerăm propria asprime „sinceritate”. Condamnăm lipsa lui de răbdare, dar ne justificăm propriile izbucniri.
Pentru noi găsim explicații. Pentru ceilalți găsim sentințe.
Tocmai de aceea cuvântul din Pateric amintit de Arhimandritul Teofil Părăian este atât de actual. Un frate l-a întrebat pe un părinte ce crede despre cei care au vedenii cu îngeri. Răspunsul nu îndreaptă atenția spre experiențele extraordinare, ci spre ceva mult mai important:
„Frate, eu îi fericesc pe aceia care își văd păcatele lor”.
Iată adevărata vedere!
Să vezi păcatul fratelui este ușor. Să-l vezi pe al tău cere smerenie.
Cel care își vede păcatul nu mai are timp să judece
Când omul începe să se cunoască sincer pe sine, se schimbă și felul în care îi privește pe ceilalți.
Nu înseamnă că ajunge să considere binele rău și răul bine. Discernământul rămâne necesar. Păcatul nu încetează să fie păcat doar pentru că refuzăm să judecăm persoana care a căzut.
Însă una este să recunoști răul și alta este să te așezi pe tine însuți în scaunul judecătorului.
Omul care își cunoaște slăbiciunile devine mai milostiv. Înainte de a condamna căderea altuia, își amintește propriile căderi. Înainte să spună „Cum a putut să facă așa ceva?”, se gândește câte lucruri a făcut el însuși cu gândul, cu vorba sau cu fapta.
Cunoașterea propriilor păcate nu produce superioritate, ci compasiune.
Un asemenea om nu mai spune cu ușurință: „Eu niciodată n-aș face așa ceva”. Știe cât de fragilă este firea omenească. Știe cât de repede poate cădea omul atunci când se îndepărtează de Dumnezeu.
Și în loc să arunce piatra, începe să se roage.
Pocăința începe când încetăm să ne justificăm
Există o mare diferență între a recunoaște teoretic că suntem păcătoși și a ne vedea cu adevărat păcatele.
Putem spune foarte ușor: „Toți suntem păcătoși”. Mult mai greu este să spunem înaintea lui Dumnezeu: „Doamne, eu am greșit aici. Eu am rănit. Eu am judecat. Eu am mințit. Eu am fost nedrept. Eu nu am iertat”.
Firea noastră caută justificări.
„Am vorbit așa pentru că m-a provocat.”
„M-am mâniat pentru că el a început.”
„Am judecat, dar ceea ce am spus este adevărat.”
„Nu pot să iert pentru că rana este prea mare.”
Pocăința începe atunci când omul nu mai construiește pledoarii pentru sine înaintea lui Dumnezeu.
La Spovedanie nu venim să demonstrăm că, având în vedere împrejurările, păcatele noastre au fost aproape inevitabile. Venim să le așezăm înaintea lui Hristos pentru a primi iertare și vindecare.
Cel care își vede păcatul poate spune simplu: „Am greșit. Doamne, miluiește-mă și ajută-mă să mă schimb!”.
Aici începe libertatea.
Să ne cercetăm pe noi, nu viața aproapelui
Trăim într-o vreme în care ni se oferă neîncetat posibilitatea de a privi viața altora. Aflăm ce spun, ce fac, unde greșesc, ce scandaluri îi înconjoară. Putem ajunge să cunoaștem în amănunt greșelile unor oameni pe care nici măcar nu i-am întâlnit vreodată.
Dar cât timp petrecem cercetându-ne propria inimă?
Poate că una dintre cele mai folositoare întrebări ale serii ar fi: „Doamne, ce am făcut eu astăzi cu sufletul meu?”.
Am rănit pe cineva? Am judecat? Am trecut nepăsător pe lângă suferința unui om? Am mulțumit lui Dumnezeu? M-am rugat? Am iertat? Am făcut binele pe care puteam să-l fac?
O asemenea cercetare, făcută cu sinceritate și fără scrupulozitate bolnăvicioasă, pregătește sufletul pentru pocăință și pentru Spovedanie.
Fericit este omul care începe să vadă
Să-ți vezi păcatele nu este o nenorocire. Nenorocirea este să le ai și să nu le vezi.
Când Dumnezeu îi descoperă omului boala sufletească, nu o face pentru a-l zdrobi, ci pentru a-l vindeca. Pocăința creștină nu este disperarea celui care constată că a pierdut totul, ci întoarcerea fiului care știe că Tatăl îl așteaptă.
De aceea, vederea păcatelor trebuie să meargă împreună cu nădejdea.
Să nu spunem: „Sunt păcătos, deci pentru mine nu mai există scăpare”, ci: „Sunt păcătos și tocmai de aceea am nevoie de Hristos”.
Adevărata pocăință nu ne îndepărtează de Dumnezeu. Ne face să alergăm către El.
Ochii deschiși spre propria inimă
Poate că ne dorim uneori semne, experiențe extraordinare sau răspunsuri spectaculoase de la Dumnezeu. Patericul ne îndreaptă însă spre o minune mult mai tăcută: omul care începe să se vadă pe sine.
Să ne vedem mândria înainte de a condamna mândria altuia. Să ne vedem nerăbdarea înainte de a mustra nerăbdarea aproapelui. Să ne vedem răceala, judecata, egoismul și lipsa de iubire și să le ducem înaintea lui Hristos.
Aceasta este o vedere care poate schimba viața.
Omul care își vede păcatele nu are motiv să se creadă mai bun decât ceilalți. Nu are motiv nici să deznădăjduiască. Are însă un motiv puternic să se smerească, să se roage, să se spovedească și să ceară mila lui Dumnezeu.
Și poate că rugăciunea noastră ar trebui să fie mai des aceasta:
„Doamne, dă-mi lumină să văd nu greșelile fratelui meu, ci propriile mele păcate. Dă-mi pocăință fără deznădejde, smerenie fără teamă și nădejde fără îndrăzneală nechibzuită. Iar după ce mi-ai arătat rana, nu mă lăsa singur cu ea, ci vindecă-mă cu mila Ta.”
Pentru că nu cel care vede greșelile tuturor a dobândit vederea duhovnicească, ci acela care, stând înaintea lui Dumnezeu, a început să-și vadă propria inimă.
Ferice de cei care își văd păcatele lor!