Diavolul este adesea imaginat ca o inteligență întunecată, aproape genială, capabilă să construiască planuri de o subtilitate înspăimântătoare.
Dar dacă privim lucrurile din perspectiva Evangheliei, descoperim un adevăr surprinzător: răul poate fi viclean, inventiv și perseverent, dar în esența lui este profund prostesc. Căci ce poate fi mai lipsit de înțelepciune decât să te ridici împotriva lui Dumnezeu, Izvorul vieții? Iar această prostie nu este doar problema diavolului. Ori de câte ori omul preferă mândria smereniei, minciuna adevărului și complicația simplității lui Hristos, începe să gândească după aceeași logică.
Răul poate fi viclean fără a fi înțelept
În limbajul obișnuit vorbim despre „inteligență diabolică”. Expresia sugerează o minte extraordinară pusă în slujba răului. Și, într-un anumit sens, diavolul este viclean. Scriptura nu ne îndeamnă nicăieri să tratăm cu superficialitate lucrarea celui rău.
Dar viclenia nu este totuna cu înțelepciunea.
Poți fi extrem de abil în alegerea mijloacelor și complet orb în privința scopului. Poți construi strategii complicate pentru a ajunge într-un loc în care nu merita să ajungi niciodată. Poți câștiga lumea și să-ți pierzi sufletul. Aceasta este drama răului.
Părintele Alexander Schmemann observa, într-o formulare provocatoare, că diavolul este, în fond, „foarte prost”. De ce? Pentru că revolta împotriva lui Dumnezeu este absurditatea fundamentală a făpturii. Făptura își primește existența de la Dumnezeu și, cu toate acestea, vrea să existe împotriva Lui. Răul dorește viața, dar refuză Izvorul vieții. Dorește puterea, dar respinge adevărul. Dorește libertatea, dar sfârșește în robie. Aceasta este prostia metafizică a diavolului.
Nici să-l ignorăm, nici să ne înspăimântăm
În raportarea la diavol apar două extreme. Unii îl consideră o invenție pentru cei creduli și refuză existența personală a răului. Alții îi atribuie o putere exagerată și trăiesc într-o continuă teamă de demoni, ispite și atacuri nevăzute. Uneori, această frică ajunge să pună diavolul în centrul atenției, în locul lui Hristos.
Ambele atitudini sunt greșite.
Evanghelia îl ia în serios pe diavol, dar nu-l așază niciodată în centrul lumii. Centrul este Domnul Iisus Hristos.
În pustie, ispititorul Îi promite Mântuitorului:
„Şi suindu-L diavolul pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărăţiile lumii.Şi I-a zis diavolul: Ţie îţi voi da toată stăpânirea aceasta şi strălucirea lor, căci mi-a fost dată mie şi eu o dau cui voiesc;Deci dacă Tu Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. ” și slava lor (Luca 4, 5-7).
Hristos refuză însă logica puterii dobândite prin închinarea înaintea răului.
Iar după Înviere, cuvintele Sale sunt categorice:
„Şi apropiindu-Se Iisus, le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în cer şi pe pământ. ” (Matei 28, 18).
Creștinul nu are, așadar, motive nici să-l disprețuiască naiv pe vrăjmaș, nici să trăiască terorizat de el. Dracul nu trebuie ignorat, dar nici nu trebuie transformat într-un al doilea dumnezeu.
Marea prostie: să lupți pentru Dumnezeu fără Dumnezeu
Există însă o formă mult mai subtilă a înșelării: să crezi că slujești binele, folosind mijloacele răului.
Putem lupta pentru Ortodoxie și, în același timp, să ne îndepărtăm de duhul Ortodoxiei. Putem apăra adevărul cu ură. Putem vorbi despre smerenie cu o superioritate zdrobitoare. Putem apăra Biserica prin calomnie, batjocură și judecarea aproapelui. Putem cita impecabil Sfinții Părinți pentru a ne hrăni propria mândrie.
Și atunci apare întrebarea incomodă: ce anume apărăm?
Nu orice râvnă este duhovnicească. Nu orice indignare este sfântă. Nu orice victorie într-o dispută reprezintă o biruință pentru Hristos.
Uneori câștigăm argumentul și pierdem omul. Alteori îl „punem la punct” pe celălalt și ne pierdem pacea inimii. Ne socotim apărători ai adevărului, dar devenim incapabili să-l mai iubim pe omul care greșește.
Aici se vede una dintre marile biruințe ale ispititorului: nu ne convinge neapărat să abandonăm binele, ci ne convinge să-l facem prost.
Diavolul transformă viața într-o problemă fără sfârșit
Schmemann surprinde și o altă trăsătură a lumii căzute: Dumnezeu a creat lumea și a văzut că este „foarte bună”, în timp ce diavolul transformă existența într-o nesfârșită „problemă”.
Cât de actual este acest lucru!
Avem probleme personale, probleme profesionale, probleme sociale, probleme geopolitice, probleme bisericești. Rezolvăm una și apar alte trei. Citim despre pericole, analizăm crize, construim scenarii. Ne temem de ceea ce s-a întâmplat, de ceea ce se întâmplă și, mai ales, de ceea ce s-ar putea întâmpla.
Și astfel putem ajunge să nu mai trăim.
Domnul Iisus Hristos spune simplu:
„Nu vă îngrijiţi de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei. ” (Matei 6, 34).
Aceasta nu este o invitație la iresponsabilitate. Creștinul nu este chemat să ignore necazurile reale. Este însă chemat să refuze tirania grijii. Există o diferență enormă între responsabilitate și neliniștea care ne devorează sufletul.
Vrăjmașul adoră să ne țină ocupați cu o mie de lucruri, inclusiv cu unele aparent importante, dacă prin aceasta reușește să ne facă să uităm singurul lucru cu adevărat necesar.
Prostia pe care trebuie să o descopăr în mine
Este foarte ușor să citim un asemenea text și să ne gândim imediat la proștii din jur.
La politicieni. La ideologii vremii. La adversarii Bisericii. La oamenii de pe internet. La vecinul care nu pricepe nimic. Poate chiar la fratele nostru de credință care vede lucrurile altfel.
Dar folosul duhovnicesc începe abia când încetăm să folosim cuvântul „prostie” exclusiv pentru ceilalți.
Unde lucrează această prostie în mine?
Poate atunci când repet aceeași patimă, deși îi cunosc urmările. Când rănesc și apoi mă mir că sunt singur. Când mă mânii și numesc mânia „râvnă”. Când îmi hrănesc orgoliul și îi spun „demnitate”. Când judec și numesc judecata „discernământ”. Când mă consum pentru ziua de mâine și pretind că sunt doar „prevăzător”.
Răul este un mare falsificator de etichete.
De aceea, începutul Evangheliei este chemarea la pocăință: metanoia. Cuvântul indică o schimbare a minții, o întoarcere a felului nostru de a vedea realitatea. Pocăința este, în acest sens, revenirea omului la luciditate.
Crucea a demascat „inteligența” diavolului
Cea mai puternică dovadă a prostiei răului rămâne Crucea.
Răul crede că, omorându-L pe Hristos, a câștigat. Puterile întunericului văd mormântul și socotesc că totul s-a terminat. Dar tocmai moartea acceptată din iubire devine zdrobirea morții.
În celebrul Cuvânt la Înviere atribuit Sfântului Ioan Gură de Aur, iadul este prezentat ca fiind amarnic înșelat: a primit ceea ce vedea și s-a întâlnit cu ceea ce nu putea cuprinde.
Aceasta este ironia dumnezeiască a Învierii.
Diavolul lucrează cu moartea, iar Hristos face din moarte drum spre Înviere. Diavolul lucrează prin ură, iar Hristos biruiește prin iubire. Diavolul propune dominația, Hristos spală picioarele ucenicilor. Diavolul spune: „Ia!”. Hristos spune: „Dăruiește-te!”.
Două logici radical diferite.
Una pare puternică și sfârșește în nimic. Cealaltă pare nebunie în ochii lumii și deschide veșnicia.
Să nu trăim după logica celui învins
Poate că una dintre cele mai mari ispite ale creștinului contemporan este să trăiască de parcă Învierea încă nu ar fi avut loc.
Ne înspăimântăm de lume, ne tulburăm pentru viitor, inventăm dușmani, ne construim scenarii și ne consumăm puterile încercând să controlăm ceea ce nu ne-a fost dat să controlăm. În tot acest timp, Hristos rămâne lângă noi, iar noi suntem prea ocupați pentru a-L vedea.
Sfântului Antonie cel Mare îi este atribuit cuvântul despre vremea în care oamenii vor înnebuni, iar văzând pe cineva care nu înnebunește îl vor acuza tocmai pe acela că este nebun.
Creștinul nu este chemat să răspundă nebuniei lumii cu o nebunie „ortodoxă” și nici prostiei cu altă prostie. Este chemat să dobândească mintea lui Hristos.
Iar aceasta înseamnă uneori ceva uimitor de simplu: să ne rugăm în loc să ne agităm, să iertăm în loc să ne răzbunăm, să tăcem când cuvântul nostru ar răni, să spunem adevărul fără ură, să ne vedem propriile păcate înaintea păcatelor lumii și să facem binele aflat astăzi înaintea noastră.
Diavolul poate fi viclean, dar nu este înțelept. Marea lui prostie este că s-a ridicat împotriva Vieții și a crezut că poate birui Iubirea.
Să avem grijă să nu repetăm, la scara mică a propriei noastre existențe, aceeași greșeală.