Ca oricare altă temă majoră a existenței, moartea naște între oameni numeroase întrebări, atitudini și puncte de vedere.
Felul în care omul se raportează la moarte depinde de credința sa, de educație, de vârstă, de experiențele prin care a trecut, de scopul pe care îl atribuie vieții și, mai ales, de răspunsul pe care îl dă întrebării fundamentale: ce este omul și pentru ce trăiește?
„Cum va fi când vom muri?” este una dintre întrebările pe care omenirea le poartă cu sine din cele mai vechi timpuri. Filosofia, medicina, psihologia, literatura și religiile lumii au încercat să pătrundă taina morții. S-au scris nenumărate pagini despre ea și, cu toate acestea, moartea continuă să păstreze ceva imposibil de cuprins numai prin rațiune.
Pentru creștin însă, moartea nu poate fi înțeleasă separat de Hristos. Lumina asupra acestei taine nu vine din presupuneri despre ceea ce s-ar putea afla dincolo de mormânt, ci din Învierea Domnului. În perspectiva ortodoxă, ultimul cuvânt asupra omului nu îl are mormântul, ci Dumnezeu.
De ce ne este greu să vorbim despre moarte?
Există cel puțin două motive pentru care omul contemporan evită adesea această temă. Primul este de natură psihologică. Moartea celuilalt ne amintește inevitabil de propria noastră moarte. În fața unui sicriu, a unui mormânt sau a despărțirii de cineva apropiat, apare, fie și pentru o clipă, gândul: „Și eu voi trece pe aici.”
Iar acest gând tulbură.
Societatea modernă încearcă deseori să ascundă semnele îmbătrânirii, ale suferinței și ale morții, cultivând imaginea unei vieți mereu tinere și autosuficiente. Numai că evitarea subiectului nu desființează realitatea. Moartea rămâne certitudinea biologică pe care nici progresul tehnologic, nici averea și nici puterea nu o pot elimina.
Al doilea motiv ține de limitele limbajului. Vorbim ușor despre ceea ce am experimentat, dar moartea se află, pentru cei vii, dincolo de experiența deplină. De aceea folosim imagini și analogii. Spunem despre cel mort că „a plecat”, „s-a stins” sau „a adormit”.
Nu întâmplător limbajul creștin folosește atât de des cuvântul adormire. El nu neagă tragedia morții, ci mărturisește că despărțirea nu este definitivă.
Două moduri de a privi existența
În esență, concepțiile despre moarte pot fi așezate între două perspective fundamentale. Prima consideră că odată cu moartea se sfârșește întreaga existență personală. Omul ar fi numai materie, iar odată cu încetarea funcțiilor trupului totul s-ar pierde definitiv.
Cea de-a doua afirmă că moartea biologică nu înseamnă dispariția persoanei. Credința creștină aparține acestei perspective, dar îi dă un conținut mult mai profund: omul este creat de Dumnezeu pentru comuniunea cu El și pentru viața veșnică.
Diferența nu este una pur teoretică. Felul în care înțelegem moartea influențează felul în care ne trăim viața.
Dacă mormântul reprezintă sfârșitul absolut, apare ispita de a transforma existența prezentă în unica măsură a binelui: să acumulezi, să consumi și să experimentezi cât mai mult, pentru că timpul este scurt. Viața riscă atunci să fie redusă la satisfacția imediată.
Creștinismul nu disprețuiește viața pământească și nici bucuriile ei curate. Dimpotrivă, le primește ca daruri ale lui Dumnezeu. Dar refuză să le transforme în absolut. Viața aceasta este prețioasă tocmai pentru că are o destinație veșnică.
Moartea, despărțire, nu dispariție
Din perspectivă ortodoxă, moartea nu este un lucru firesc în sensul scopului pentru care a fost creat omul. Dumnezeu nu l-a creat pe om pentru mormânt, ci pentru viață. Moartea intră în existența omenească prin ruperea comuniunii cu Izvorul vieții.
Tragedia ei constă în despărțirea sufletului de trup, adică în separarea vremelnică a celor care alcătuiesc împreună persoana umană. De aceea creștinismul nu minimalizează durerea morții. Hristos Însuși a plâns înaintea mormântului lui Lazăr.
A plânge pe cineva drag nu înseamnă lipsă de credință. Dorul, lacrimile și durerea despărțirii sunt omenești. Credința schimbă însă sensul acestei dureri: creștinul nu jelește ca și cum totul s-ar fi terminat.
Sufletul nu se stinge odată cu trupul, iar omul este chemat la înviere. De aceea Biserica se roagă pentru cei adormiți și păstrează comuniunea iubirii cu ei. Pomenirea celor morți nu este simplă nostalgie, ci expresia credinței că iubirea întemeiată în Dumnezeu depășește hotarele mormântului.
Hristos schimbă sensul morții
Aici se află centrul răspunsului ortodox: Învierea lui Hristos.
Creștinismul nu propune doar o teorie despre nemurirea sufletului. El proclamă un eveniment: Hristos a murit și a înviat. Prin moartea și Învierea Sa, moartea omului primește o altă perspectivă.
De aceea cântarea pascală concentrează într-o singură mărturisire întreaga nădejde creștină: „Hristos a înviat din morți, cu moartea pe moarte călcând.”
Extraordinara putere a acestei afirmații constă în paradoxul ei: moartea este biruită tocmai prin moarte. Hristos intră în mormânt, dar mormântul nu-L poate ține. Coboară în întunericul morții pentru a deschide din interior drumul spre viață.
Astfel putem spune că moartea însăși își întâlnește moartea.
Creștinul nu este chemat să pretindă că moartea nu îl înspăimântă niciodată. Frica biologică de moarte este profund omenească. El este chemat însă să nu transforme această frică în deznădejde. Între frică și speranță se ridică Crucea, iar dincolo de Cruce strălucește Învierea.
Gândul morții poate deveni o școală a vieții
În spiritualitatea ortodoxă, pomenirea morții nu este o invitație la tristețe bolnăvicioasă. Dimpotrivă, ea poate deveni o extraordinară școală a lucidității.
Omul care știe că timpul său este limitat începe să distingă esențialul de lucrurile mărunte. Pentru ce atâta ură? Pentru ce invidie? Pentru ce orgoliu, lăcomie și luptă pentru întâietate? Ce luăm cu noi din toate acestea?
În fața morții, multe dintre marile noastre conflicte devin ridicol de mici.
Gândul morții ne poate învăța să cerem iertare înainte de a fi prea târziu, să spunem un cuvânt bun cât omul de lângă noi îl mai poate auzi, să ne rugăm, să iubim, să ne împăcăm și să folosim timpul ca pe un dar.
Pregătirea creștină pentru moarte nu înseamnă fuga de viață. Înseamnă tocmai trăirea ei cu responsabilitate. Cine se pregătește pentru veșnicie nu trebuie să iubească mai puțin oamenii și lumea, ci mai curat.
Moartea în sensibilitatea creștină a românului
În tradiția românească, formată timp de veacuri în apropierea Bisericii, moartea a fost integrată în ritmul comunității. Clopotul, privegherea, rugăciunea, înmormântarea, pomenirea și grija pentru morminte au făcut ca cei plecați să nu fie excluși brutal din memoria celor vii.
Românul creștin a numit cimitirul, cu un cuvânt profund, țintirim, locul în care odihnesc cei ce așteaptă învierea. Iar despre mort a preferat să spună adesea că este „adormit”.
Această familiaritate nu înseamnă dispreț față de viață și nici dorința morții. Creștinul este dator să prețuiască viața, să o ocrotească și să mulțumească pentru fiecare zi. Dar el încearcă să nu facă din existența biologică un idol.
Privită prin Hristos, viața nu este o fugă disperată din fața morții, ci un pelerinaj spre Împărăție.
Cine pe cine biruiește?
La nivelul experienței imediate, am putea spune că moartea câștigă necontenit. Generații întregi se nasc și dispar. Niciun imperiu, nicio avere și nicio putere omenească nu au reușit să oprească acest mers.
Și totuși, în ecuația creștină, apare un paradox minunat: moartea înghite viața, dar nu reușește să o consume.
În Hristos, mormântul devine locul din care răsare Învierea. Ceea ce părea capăt devine trecere, iar ceea ce părea victoria definitivă a morții se transformă în începutul biruinței vieții.
Aici se desparte fundamental perspectiva creștină de deznădejde: viața are ultimul cuvânt, pentru că Hristos Cel înviat are ultimul cuvânt.
Moartea, poartă spre Viață
A vorbi despre moarte nu este ușor, pentru că ea rămâne o despărțire dureroasă și o mare taină. Creștinul însă nu o privește prin frică și deznădejde, ci în lumina Crucii și a Învierii lui Hristos.
De aceea, întrebarea nu este numai: „Cum va fi când voi muri?”, ci mai ales: „Cum trebuie să trăiesc pentru a fi pregătit să mă întâlnesc cu Dumnezeu?”
Gândul morții ne amintește că timpul este un dar, că iubirea și pocăința nu trebuie amânate și că suntem trecători, dar nu făcuți pentru neant. Pentru cel credincios, mormântul nu este sfârșitul, ci hotarul unei treceri. Hristos a înviat, iar prin Învierea Lui moartea devine poartă spre viața veșnică.