În aproape fiecare Sfântă Liturghie săvârșită într-o biserică ortodoxă din România auzim rugăciuni pentru „ocârmuitorii țării noastre” și pentru „mai-marii orașelor și ai satelor”.
Pentru omul contemporan, mai ales într-o societate în care politica provoacă adesea dezbinare, neîncredere și controverse, această formulare poate ridica o întrebare firească: de ce trebuie să se roage Biserica pentru cei aflați la conducerea statului?
Este rugăciunea pentru conducători o formă de susținere politică? Înseamnă că Biserica aprobă automat deciziile celor aflați vremelnic la putere? Sau este vorba despre o tradiție rămasă din vremurile în care împărații și domnitorii aveau o legătură mult mai strânsă cu viața Bisericii?
Răspunsul trebuie căutat înainte de toate în Sfânta Scriptură. Rugăciunea pentru conducători nu s-a născut dintr-un compromis dintre Biserică și puterea politică, ci dintr-un îndemn apostolic. Mai mult decât atât, primii creștini se rugau pentru împărați chiar și atunci când aceștia nu erau creștini și, uneori, chiar îi persecutau.
Sfântul Apostol Pavel: „Rugați-vă pentru împărați”
Temeiul cel mai limpede al acestei practici îl găsim în prima Epistolă către Timotei.
Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe creștini:
„Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii,Pentru împăraţi şi pentru toţi care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viaţă paşnică şi liniştită întru toată cuvioşia şi buna-cuviinţă,Că acesta este lucru bun şi primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru,Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. ” (1 Timotei 2, 1-4).
Textul este esențial pentru înțelegerea atitudinii creștine față de puterea politică. Apostolul nu le cere credincioșilor să-i laude pe conducători și nici să considere bune toate hotărârile lor. Le cere să se roage pentru ei.
Contextul istoric este important: primii creștini trăiau sub autoritatea împăratului roman, într-un stat care putea deveni persecutor al Bisericii. Cu toate acestea, ei se rugau pentru conducători, urmând îndemnul Apostolului, „ca să petrecem viață pașnică și liniștită”. Pacea și buna rânduială erau necesare pentru ca oamenii să-și poată trăi credința și împlini responsabilitățile față de aproapele.
Creștinii se rugau chiar și pentru împărații păgâni
Mărturiile primelor veacuri confirmă faptul că îndemnul apostolic a intrat efectiv în viața comunităților creștine.
Sfântul Iustin Martirul și Filosoful vorbește despre atitudinea creștinilor față de autorități, iar vechile mărturii creștine arată că rugăciunea lor îi cuprindea nu numai pe frații de credință, ci și pe cei aflați la conducerea societății.
Tertulian mărturisea, la rândul său: „Noi ne rugăm pentru împărați, pentru dregătorii și autorități, pentru buna stare a veacului, pentru liniștea lucrurilor și pentru întârzierea sfârșitului”.
Aici apare un adevăr fundamental: Biserica se poate ruga pentru un conducător fără a se identifica ideologic sau politic cu acesta.
Rugăciunea creștină nu este o declarație electorală.
A te ruga pentru cineva înseamnă a-l pune înaintea lui Dumnezeu. Iar atunci când Biserica se roagă pentru un conducător, ea cere implicit ca acesta să lucreze spre bine, să păstreze pacea, să apere dreptatea și să nu transforme puterea primită într-un instrument al nedreptății.
De la împărații bizantini la conducătorii statelor moderne
După încetarea marilor persecuții și creștinarea Imperiului Roman, relația dintre Biserică și autoritatea imperială a căpătat o nouă formă.
Începând cu secolul al IV-lea, împăratul, familia și suita sa erau pomeniți între cei vii. În rugăciunile de mijlocire ale Sfintei Liturghii existau, de asemenea, cereri pentru împărat și pentru cei aflați la conducere.
Această practică a cunoscut diferite forme de-a lungul secolelor. În tradiția bizantină, împăratul putea fi pomenit la Proscomidie, în ectenii și, în anumite împrejurări, la Intrarea Mare. În cazul în care împăratul cădea în erezie, pomenirea nominală putea înceta, în timp ce rugăciunea generală pentru autoritate rămânea.
Această distincție este deosebit de importantă. Ea arată că Biserica făcea diferența între persoana sau politica unui conducător și necesitatea existenței unei autorități care să slujească ordinii și păcii sociale.
După căderea Constantinopolului și, mai târziu, odată cu dispariția vechilor monarhii ortodoxe, formulele liturgice au fost adaptate noilor realități istorice. Principiul însă a rămas același: Biserica se roagă pentru cei care poartă responsabilitatea conducerii.
Ce este, de fapt, ectenia?
În Sfânta Liturghie, rugăciunea pentru conducători apare în cadrul ecteniilor. Termenul „ectenie” provine din limba greacă și desemnează o rugăciune stăruitoare, un șir de cereri adresate lui Dumnezeu la care credincioșii răspund, de regulă, prin „Doamne, miluiește”.
Este important să observăm în ce context sunt pomeniți conducătorii.
Biserica se roagă pentru pace, pentru buna întocmire a văzduhului, pentru roadele pământului, pentru cei bolnavi, pentru cei aflați în călătorie, pentru cei robiți și pentru izbăvirea de necazuri. În aceeași perspectivă se roagă și pentru cei care conduc.
Cu alte cuvinte, pomenirea lor nu este un privilegiu politic acordat unor persoane, ci o responsabilitate duhovnicească pe care Biserica o asumă pentru întreaga societate.
Dar dacă un conducător este nedrept?
Aceasta este probabil întrebarea cea mai dificilă. De ce să te rogi pentru un om politic ale cărui decizii le consideri profund greșite?
Tocmai atunci rugăciunea capătă un sens și mai puternic.
Creștinul nu se roagă numai pentru cei pe care îi admiră. Hristos Însuși ne poruncește rugăciunea pentru cei care ne fac rău. Prin urmare, rugăciunea pentru un conducător nu depinde de popularitatea, partidul, ideologia sau performanța sa politică.
Mitropolitul Bartolomeu Anania atrăgea atenția asupra confuziei dintre autoritatea statului și particularitatea politică a celui care o exercită. Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe creștini să se roage pentru autoritate într-o epocă în care însuși Apostolul avea să devină victima puterii romane și să moară ca martir.
Așadar, Biserica nu se roagă pentru triumful politic al unui conducător, ci pentru ca puterea pe care acesta o exercită să fie orientată spre bine.
Un conducător nedrept are nevoie de rugăciune nu mai puțin, ci poate chiar mai mult: pentru luminarea minții, pentru îndreptare, pentru încetarea nedreptății și, în ultimă instanță, pentru mântuire.
Pomenirea conducătorilor în perioada comunistă
În România comunistă, problema pomenirii autorităților a devenit una extrem de sensibilă. Înainte de anul 1989, preoții erau obligați să folosească formula „pentru conducătorii Republicii Socialiste România, Domnului să ne rugăm”, într-un context în care regimul exercita un control sever asupra vieții religioase.
După Revoluția din decembrie 1989, tocmai din cauza asocierilor create în timpul dictaturii, pomenirea conducătorilor a fost pentru o perioadă înlocuită cu rugăciunea pentru popor și armată. Ulterior, Sfântul Sinod a reintrodus pomenirea ocârmuitorilor, într-o formulă adaptată realității contemporane.
Astăzi, la Ectenia Mare auzim rugăciunea pentru „binecredinciosul popor român de pretutindeni”, pentru „ocârmuitorii țării noastre”, pentru „mai-marii orașelor și ai satelor” și pentru armată.
La Ectenia Întreită, Biserica cere explicit pentru aceștia „sănătatea și mântuirea lor”.
Aceste ultime cuvinte explică poate cel mai bine sensul întregii practici.
Biserica se roagă pentru oameni, nu pentru partide
Într-o societate democratică, puterea politică se schimbă. Guvernele vin și pleacă, președinții își încheie mandatele, primarii sunt înlocuiți, iar partidele trec de la putere în opoziție și invers.
Rugăciunea Bisericii rămâne.
Tocmai această continuitate arată că pomenirea conducătorilor nu poate fi identificată cu susținerea unui partid sau a unei doctrine politice. Biserica se roagă pentru cei care conduc astăzi așa cum se va ruga pentru cei care vor conduce mâine.
Mai mult, rugăciunea îi amintește conducătorului că puterea nu este absolută. Orice demnitate este vremelnică, iar cel care primește responsabilitatea de a conduce va răspunde pentru felul în care a folosit-o.
În această lumină trebuie înțeles și cuvântul Episcopului Vasile Coman al Oradiei: „Creștinii se roagă pentru stăpânire nu din frică sau din lingușire, nici pentru vrednicia stăpânitorilor, ci din convingerea că stăpânirea este rânduită de Dumnezeu”.
Rugăciunea nu înseamnă obediență
Creștinul este chemat să respecte autoritatea legitimă, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să considere orice act al puterii drept și moral. Istoria Bisericii este plină de sfinți care au mustrat împărați, dregători și conducători atunci când aceștia au încălcat adevărul Evangheliei.
Biserica poate, așadar, să se roage pentru conducători și în același timp să condamne nedreptatea. Cele două atitudini nu se exclud.
Dimpotrivă, rugăciunea îl ajută pe creștin să păstreze o atitudine echilibrată față de politică: fără să idealizeze puterea, dar și fără să-i urască pe cei care o exercită.
Rugăciune pentru pace și bună rânduială
De aproape două milenii, Biserica se roagă pentru conducători, indiferent de forma de guvernare sau de vremurile istorice. Această rugăciune nu înseamnă susținere politică sau aprobarea necondiționată a celor aflați la putere.
Biserica se roagă pentru conducători pentru ca aceștia să slujească binelui, să păstreze pacea și dreptatea și să-și împlinească responsabilitatea față de oameni.
Astfel, pomenirea „ocârmuitorilor țării” la Sfânta Liturghie rămâne, înainte de toate, o rugăciune pentru binele și mântuirea tuturor.