Deși ne dorim să facem mai multe fapte bune și să trăim după voia lui Dumnezeu, nu reușim întotdeauna să ne împlinim gândul, iar binele pe care ni-l propunem ajunge uneori să ni se pară greu de făcut.
Obosim, ne descurajăm și avem impresia că, oricât ne-am strădui, nu este suficient. De unde vine această povară? Poate că problema nu este lipsa dorinței de a face binele, ci faptul că încercăm prea mult să-l facem numai prin puterile noastre.
De ce simțim că totul este atât de greu?
„Părinte, mi-e greu. Nu mai pot. Sunt prea multe probleme acasă, prea multe griji la serviciu, prea multe responsabilități. Simt că nu mai am putere.”
Câți dintre noi nu am spus sau măcar nu am gândit astfel?
Iar atunci când omul încearcă să ducă și o viață duhovnicească, povara pare uneori și mai mare. Ar vrea să se roage, dar este obosit. Ar vrea să citească din Sfânta Scriptură, dar nu mai găsește timp. Ar vrea să fie mai răbdător, dar se mânie din nou. Ar vrea să scape de o patimă, dar cade tocmai când credea că a început să se ridice.
În asemenea momente apare descurajarea: „De ce nu reușesc? De ce îmi este atât de greu să fac binele?”
Răspunsul poate fi surprinzător: uneori ne este atât de greu tocmai pentru că încercăm să facem totul singuri.
O noapte întreagă de osteneală fără niciun pește
Evanghelia ne oferă una dintre cele mai frumoase imagini ale acestei realități.
Sfântul Apostol Petru și ceilalți pescari se osteniseră întreaga noapte. Își cunoșteau meseria, aveau experiență, aveau mreje și corăbii. Și totuși, după atâtea ore de muncă, nu prinseseră nimic.
Atunci vine Hristos și îi spune lui Petru să arunce din nou mrejele.
Omenește vorbind, nu prea mai avea rost. Petru încercase deja. Era obosit.
Dar face ceva esențial, ascultă:
„Şi, răspunzând, Simon a zis: Învăţătorule, toată noaptea ne-am trudit şi nimic nu am prins, dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele. ” (Luca 5, 5).
Iar mrejele se umplu cu atât de mult pește, încât sunt aproape să se rupă.
Ce se schimbase?
Nu meseria pescarilor. Nu mrejele. Nu corabia. Ci faptul că, de această dată, lucrarea lor se făcea în ascultare de cuvântul lui Hristos.
Aceasta este una dintre marile lecții ale vieții creștine. Putem munci enorm și să rămânem goi sufletește. Putem încerca să rezolvăm totul după propria minte, să controlăm fiecare situație și să ne bizuim exclusiv pe propriile puteri. La sfârșit, vom descoperi adesea că suntem istoviți.
Dar când Îl lăsăm pe Dumnezeu să intre în lucrarea noastră, aceeași osteneală capătă un alt sens.
„Jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară”
Hristos ne adresează una dintre cele mai mângâietoare chemări din Evanghelie:
„Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. ” (Matei 11, 28).
Și adaugă:
„Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară. ” (Matei 11, 30).
Aceasta nu înseamnă că omul credincios nu va mai avea necazuri. Creștinismul nu promite o viață fără boală, oboseală, ispite, lipsuri sau suferință. Crucea rămâne Cruce.
Dar una este să porți crucea singur și alta este să o porți împreună cu Hristos.
De multe ori ne facem datoria conștiincios. Muncim pentru familie, alergăm pentru copii, ne îngrijim părinții, încercăm să fim oameni corecți și să nu facem rău nimănui. Toate acestea sunt bune. Însă, dacă Dumnezeu rămâne în afara vieții noastre cotidiene, chiar și lucrurile bune pot ajunge să ne strivească.
Secretul nu este neapărat să facem mai puține lucruri, ci să învățăm să le facem împreună cu Dumnezeu.
Și lucrurile obișnuite pot deveni rugăciune
Avem uneori impresia că viața duhovnicească începe numai atunci când ne așezăm înaintea icoanei.
Rugăciunea de dimineață este a lui Dumnezeu. Liturghia de duminică este a lui Dumnezeu. Postul este al Lui. Dar serviciul, cumpărăturile, spălatul vaselor, drumul până la școală, îngrijirea copiilor și toate celelalte ar aparține unei alte lumi.
Viața creștinului nu poate fi însă împărțită astfel.
La Sfânta Liturghie auzim chemarea: „Pe noi înșine și unii pe alții și toată viața noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”.
Toată viața.
Nu doar câteva minute de rugăciune. Nu doar duminica dimineața. Nu doar clipele în care simțim evlavie.
Putem spune înainte de muncă: „Doamne, Îți dau Ție osteneala acestei zile. Ajută-mă să lucrez cinstit.” Putem găti pentru familie cu gândul că slujim oamenilor pe care Dumnezeu ni i-a încredințat. Putem suporta cu răbdare un om dificil, spunând în inimă: „Doamne, pentru Tine încerc să nu răspund cu răutate.”
Atunci viața începe, încet, să se transforme în rugăciune.
Faptele bune sunt „gătite mai înainte”
Sfântul Apostol Pavel spune ceva extraordinar despre faptele bune.
După ce arată că mântuirea este darul lui Dumnezeu, spune:
„Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele. ” (Efeseni 2, 10).
Observați expresia: „ca să umblăm întru ele”.
Noi ne comportăm adesea ca și cum ar trebui să inventăm permanent fapte extraordinare prin care să-I demonstrăm lui Dumnezeu cât suntem de buni. Și de aici poate apărea o subtilă formă de mândrie duhovnicească: eu trebuie să fac, eu trebuie să reușesc, eu trebuie să schimb lucrurile.
Dar Dumnezeu ne cheamă mai întâi să vedem binele pe care l-a așezat deja înaintea noastră.
Poate că fapta bună de astăzi nu este una spectaculoasă. Poate este să ai răbdare cu propriul copil. Să telefonezi unui părinte singur. Să nu răspunzi unei jigniri. Să ajuți un coleg. Să ierți. Să dai ceva celui lipsit. Să-ți faci cinstit munca. Să spui o rugăciune pentru omul care te-a supărat.
Acestea pot fi tocmai faptele „gătite mai înainte” în care Dumnezeu te cheamă să umbli astăzi.
Nu construi singur drumul
Să ne imaginăm viața ca pe o călătorie cu mașina.
Un șofer normal caută drumul amenajat. Nu intră cu mașina pe un câmp și nu începe să-și construiască propria șosea, tasând pământul, punând pietriș și turnând asfalt înaintea fiecărui kilometru.
Ar fi absurd și epuizant.
Și totuși, duhovnicește, exact aceasta facem uneori.
Vrem să inventăm singuri drumul spre bine. Ne bazăm numai pe voință, pe ambiție, pe planurile și puterile noastre. După un timp, constatăm că suntem asemenea unui șofer care înaintează cu greu prin arătură.
Există însă deja un Drum:
„Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine. ” (Ioan 14, 6).
Așadar, nu ni se cere să construim Calea. Ni se cere să intrăm pe ea și să rămânem pe ea.
Cum intrăm pe această cale?
Începând cu ceea ce avem acum.
Nu trebuie să așteptăm o perioadă ideală în care vom avea mai mult timp, mai puține probleme și o dispoziție perfectă pentru rugăciune.
Îi putem spune lui Dumnezeu chiar astăzi: „Doamne, Îți dau ziua aceasta așa cum este. Îți dau munca mea, familia mea, neputințele mele, grijile și bucuriile mele. Arată-mi binele pe care îl pot face și dă-mi puterea să-l fac.”
Apoi trebuie să fim atenți.
Poate Dumnezeu ne va scoate înainte un om care are nevoie să fie ascultat. Poate ne va cere să tăcem atunci când am putea răni. Poate va apărea ocazia unei milostenii. Poate ni se va cere o iertare pe care am tot amânat-o. Nu trebuie să căutăm permanent lucruri extraordinare. Sfințenia începe adesea în lucrurile mici făcute cu Dumnezeu.
Binele devine mai ușor când nu-l facem singuri
De ce nu reușim să facem mai multe fapte bune?
Pentru că, uneori, vrem să fim noi constructorii drumului, în loc să umblăm pe Calea pe care Dumnezeu ne-a deschis-o. Vrem să prindem pește o noapte întreagă numai prin priceperea noastră și uităm să spunem asemenea lui Petru: „După cuvântul Tău, voi arunca mrejele.”
Viața creștină nu înseamnă lipsa ostenelii. Înseamnă însă că osteneala nu mai este purtată singură.
Să-I dăm lui Hristos nu doar rugăciunile noastre, ci toată viața noastră. Să-L chemăm în familie, în muncă, în încercări, în alegerile mici ale fiecărei zile. Și, în loc să ne frământăm mereu întrebându-ne ce faptă mare am putea face, să privim cu atenție la binele pe care Dumnezeu l-a așezat deja înaintea noastră.
Drumul există. Nu trebuie să-l construim noi. Trebuie doar să intrăm pe el, cu credință, și să mergem împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos.
Iar atunci vom începe să înțelegem din propria experiență cuvintele Sale:
„Căci jugul Meu e bun şi povara Mea este uşoară.”