Anticii, observând corespondenţa uimitoare dintre fiinţa umană şi cosmos, l-au numit pe om „microcosmos”, adică o lume în miniatură.
Părinţii Bisericii au preluat această intuiţie, dar au dus-o mai departe, privind omul nu doar ca sinteză a creaţiei, ci şi prin prisma chemării sale către Dumnezeu. Astfel, omul poate fi înţeles şi ca „microtheos”: un „mic dumnezeu” prin har, expresie care nu proclamă autonomia omului, ci, dimpotrivă, uriaşa sa responsabilitate.
Dumnezeu nu l-a aşezat pe om în mijlocul creaţiei pentru a o exploata, ci pentru a o cultiva, păzi şi înălţa către Creator. Lumea este dar, nu pradă. Pământul este binecuvântare, nu simplă materie primă. Iar omul nu este proprietarul absolut al existenţei, ci iconomul ei.
Aici se află, poate, adevărata origine a problemei ecologice contemporane. Criza mediului nu începe în atmosferă, în oceane sau în pădurile defrişate. Ea începe în inima omului. Înainte de a deveni o criză climatică, economică ori tehnologică, degradarea creaţiei este o criză spirituală.
Creaţia suferă împreună cu omul
Sfântul Apostol Pavel scrie:
„Căci făptura a fost supusă deşertăciunii – nu din voia ei, ci din cauza aceluia care a supus-o – cu nădejde,Pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum. ” (Romani 8, 20-22).
Cuvintele sale capătă astăzi o actualitate tulburătoare.
Teologia ortodoxă a afirmat dintotdeauna legătura profundă dintre om şi creaţie. Lumea nu constituie un decor neutru în care omul îşi desfăşoară existenţa. Între starea spirituală a omului şi felul în care acesta se raportează la natură există o legătură organică.
Scopul creaţiei este, într-un anumit sens, acela de a fi adunată în om şi oferită lui Dumnezeu, iar scopul omului este îndumnezeirea. Omul devine astfel o punte între lumea materială şi Creator. El primeşte lumea, îi descoperă sensul, mulţumeşte pentru ea şi o întoarce lui Dumnezeu sub forma recunoştinţei.
De aceea, am putea spune că întregul cosmos este asemenea unui trup extins al omului, iar omul este inima sa conştientă. Când inima se îmbolnăveşte, suferă întregul trup.
Hristos şi restaurarea omului în mijlocul creaţiei
Biserica Îl laudă pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Cel ce a lucrat mântuirea „în mijlocul pământului”. Acest „mijloc” poate fi înţeles nu doar geografic, ci şi antropologic.
Prin Întrupare, Fiul lui Dumnezeu asumă firea omenească şi o restaurează. Iar pentru că omul este legat organic de creaţie, restaurarea lui are consecinţe asupra întregii făpturi.
În Hristos vedem şi adevărata imagine a stăpânirii omului asupra lumii. Hristos nu stăpâneşte distrugând, ci dăruindu-Se. Nu transformă puterea în exploatare, ci în slujire. Nu consumă lumea pentru Sine, ci Se oferă pe Sine pentru viaţa lumii.
Aceasta ar trebui să fie şi cheia unei ecologii cu adevărat creştine: nu simpla conservare a resurselor, ci schimbarea raportului nostru cu existenţa. Omul trebuie să înceteze să privească lumea exclusiv prin întrebarea: „Ce pot lua de aici?” şi să înceapă să întrebe: „Ce mi-a încredinţat Dumnezeu să păzesc?”
Când omul se proclamă „zeul lumii”
Drama începe atunci când omul rupe legătura dintre creaţie şi Creator. Declarându-se autonom, el începe să se comporte nu ca iconom al lumii, ci ca proprietar absolut al ei.
Materia devine atunci simplu obiect de consum. Pădurea nu mai este pădure, ci cantitate de lemn. Pământul nu mai este brazdă roditoare, ci suprafaţă exploatabilă. Animalul nu mai este făptură vie, ci unitate de producţie. Apa devine marfă. Chiar şi omul riscă să fie redus la funcţia sa economică.
Capacitatea tehnico-ştiinţifică, extraordinară în sine, poate deveni primejdioasă atunci când nu mai este însoţită de discernământ moral şi spiritual. Faptul că putem face ceva nu înseamnă automat că trebuie să o facem.
De aici apar epuizarea resurselor, poluarea, risipa, dezechilibrele ecosistemelor şi transformarea consumului într-un mod de existenţă. Problema nu este ştiinţa. Nici tehnologia. Problema este omul care le foloseşte fără măsură, ca şi cum lumea nu ar avea alt scop decât satisfacerea dorinţelor sale.
De la ecologia lozincilor la ecologia inimii
Măsurile ecologice sunt necesare. Legile, proiectele de protejare a mediului, reducerea poluării, conservarea pădurilor şi folosirea responsabilă a resurselor sunt indispensabile. Dar ele nu pot vindeca singure rădăcina crizei.
Nu poţi cere unei civilizaţii să consume mai puţin câtă vreme succesul omului este măsurat aproape exclusiv prin acumulare şi consum. Nu poţi vindeca risipa fără cumpătare. Nu poţi salva creaţia fără a redescoperi caracterul ei de dar.
Aici apare necesitatea unei ecologii teonome.
Teonomia înseamnă conştiinţa că viaţa şi toate cele existente îşi au originea, sensul şi împlinirea în Dumnezeu. Omul teonom nu dispreţuieşte lumea, ci o iubeşte tocmai pentru că nu o consideră proprietatea sa absolută. El ştie că toate îi sunt încredinţate vremelnic.
În această perspectivă, omul duhovnicesc devine adevăratul „ecolog” al creaţiei. Nu din ideologie, ci din recunoştinţă. Nu din teamă, ci din iubire. Nu pentru că pământul ar lua locul lui Dumnezeu, ci pentru că pământul este lucrarea mâinilor Lui.
O asemenea conştiinţă redescoperă importanţa lucrurilor mici: o pâine care nu trebuie aruncată, un izvor care nu trebuie murdărit, un copac care nu trebuie tăiat fără rost, un animal care nu trebuie chinuit, un petic de pământ care trebuie îngrijit.
Când omul dobândeşte această privire, lumea redevine transparentă către Dumnezeu.
„Înapoi la ţăran!”
Dacă pentru depăşirea înstrăinării teologice s-a spus cândva „Înapoi la Părinţi!”, pentru vindecarea raportului nostru cu natura am putea spune: „Înapoi la ţăran!”
Nu este o chemare la întoarcerea în trecut, ci la recuperarea unei atitudini spirituale. Ţăranul român tradiţional ştia că pământul nu este doar proprietate, ci dar, moştenire şi responsabilitate. El ara şi semăna, dar ştia că ploaia, lumina şi puterea seminţei vin de la Dumnezeu.
Ritmul muncii, al sărbătorilor şi al anotimpurilor îi aşeza viaţa într-o rânduială firească. De aici putem recupera o lecţie esenţială: măsura. Să luăm din creaţie atât cât avem nevoie, fără să distrugem izvorul din care bem, pământul care ne hrăneşte şi lumea pe care trebuie să o lăsăm celor ce vin după noi.
Adevărata revoluţie ecologică
Poate că marea revoluţie ecologică de care avem nevoie nu va începe într-un laborator, într-un parlament sau la o conferinţă internaţională, deşi toate acestea îşi au rostul lor. Ea trebuie să înceapă în conştiinţa omului.
Când omul va înţelege din nou că lumea este creaţie, nu simplă materie; dar, nu pradă; binecuvântare, nu obiect de consum, comportamentul său se va schimba firesc.
Ecologia teonomă înseamnă tocmai recuperarea acestei priviri. Înseamnă întoarcerea omului de la autonomie la comuniune, de la risipă la cumpătare, de la exploatare la slujire şi de la posesie la recunoştinţă.
Iar „înapoi la ţăran” nu înseamnă întoarcerea nostalgică în trecut, ci recuperarea unei înţelepciuni pe care modernitatea riscă să o piardă: aceea că pământul pe care călcăm nu ne aparţine în mod absolut.
Înainte de a fi al nostru, este al lui Dumnezeu.
Iar noi nu suntem decât lucrătorii unei grădini pe care am primit-o pentru o vreme, cu porunca de a o cultiva, de a o păzi şi, la sfârşit, de a o încredinţa mai departe cu recunoştinţă.