,,Înfrânare este şi la ochi: a ţine vederea şi a nu căuta sau a lua aminte la toate cele veselitoare şi la care nu se cuvin.”– Sfântul Efrem Sirul (306 – 373).
Înfrânarea ni se pare adesea grea nu pentru că Dumnezeu ne-ar cere ceva peste puterile noastre, ci pentru că inima s-a obișnuit să primească imediat ceea ce dorește. Creștinul este însă chemat să redescopere libertatea de a spune „nu” patimii pentru a putea spune din toată inima „da” lui Dumnezeu.
Înfrânarea este o formă de libertate
Când auzim cuvântul „înfrânare”, suntem tentați să ne gândim imediat la lipsuri, interdicții și renunțări. În realitate, înfrânarea creștină are un sens mult mai adânc. Ea nu urmărește distrugerea dorințelor firești ale omului, ci așezarea lor în rânduiala potrivită.
Omul înfrânat nu este omul care nu mai dorește nimic, ci acela care nu se lasă stăpânit de orice dorință.
Sfântul Apostol Pavel exprimă limpede această libertate:
„Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva.” (1 Corinteni 6, 12).
Aici se află esența înfrânării: să nu ajungem robi lucrurilor pe care ar trebui să le stăpânim.
Mâncarea este bună, dar lăcomia devine păcat. Odihna este necesară, dar comoditatea poate ajunge să ne paralizeze sufletește. Bunurile materiale ne pot fi de folos, dar iubirea de avere ne poate stăpâni. Afecțiunea dintre soți este binecuvântată, dar chiar și în cadrul căsătoriei omul este chemat la măsură, respect și iubire jertfelnică.
Înfrânarea nu declară război trupului. Ea declară război robiei.
„Nimic nu este greu atunci când îl vrem”
Sfântul Ioan Gură de Aur ne pune înainte un adevăr pe cât de simplu, pe atât de incomod: multe dintre lucrurile pe care le numim imposibile sunt, de fapt, lucruri pe care încă nu ne-am hotărât cu adevărat să le facem.
El folosește o comparație foarte simplă. Ce poate fi mai firesc decât mersul? Și totuși, chiar mersul poate deveni greu și obositor pentru omul neantrenat și obișnuit cu comoditatea.
La fel se întâmplă și cu sufletul.
Dacă ne obișnuim să împlinim fiecare poftă imediat ce apare, orice renunțare va părea insuportabilă. Dacă mâncăm de fiecare dată când avem poftă, postul ni se va părea greu. Dacă răspundem imediat fiecărei provocări, tăcerea ni se va părea imposibilă. Dacă ne obișnuim să privim orice ne atrage, paza ochilor va deveni o luptă. Dacă petrecem ore întregi în fața ecranelor, câteva minute de rugăciune ni se vor părea nesfârșite.
Dar sufletul, asemenea trupului, poate fi antrenat.
Începem cu puțin și rămânem statornici. Astăzi renunțăm la un lucru care ne prisosește. Mâine ne oprim de la un cuvânt rău. Altădată alegem să nu răspundem mâniei cu mânie. Puțin câte puțin, ceea ce părea imposibil începe să devină firesc.
Fugi de cauzele păcatului
Există și o mare înțelepciune practică în cuvintele Sfinților Părinți: dacă vrem să biruim păcatul, trebuie să ne ținem departe, pe cât este posibil, de împrejurările care îl hrănesc.
Nu putem cere de la noi înșine înfrânare, iar în același timp să alimentăm neîncetat patima.
Cel care vrea să biruiască lăcomia trebuie să învețe măsura. Cel care se luptă cu mânia trebuie să fie atent la gândurile pe care le întreține. Cel care vrea curăție trebuie să-și păzească ochii și mintea. Cel care observă că telefonul îi fură ore întregi trebuie să învețe să-l lase deoparte.
Uneori ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de o patimă, dar păstrăm cu grijă toate împrejurările care o alimentează.
Înfrânarea presupune, așadar, și discernământ. Nu este suficient să ne împotrivim păcatului în ultima clipă. Este mai înțelept să nu mergem de bunăvoie până la marginea prăpastiei.
Înfrânarea în căsnicie
Înfrânarea nu este o virtute rezervată monahilor. Și viața de familie presupune măsură, stăpânire de sine și respect pentru celălalt.
Biserica binecuvântează căsătoria și unirea soților, însă tocmai această binecuvântare arată că relația dintre bărbat și femeie trebuie trăită în iubire, responsabilitate și demnitate, nu redusă la satisfacerea unei dorințe.
Clement Alexandrinul îi îndemna pe creștinii căsătoriți să cunoască în toate limita și măsura. Este un principiu de o actualitate extraordinară.
Celălalt nu este un obiect al plăcerii noastre. Soțul și soția sunt persoane chemate la comuniune, jertfă, răbdare și sfințire reciprocă.
Dacă iubirea este înlocuită de pretenție, dacă respectul dispare, dacă unul dintre soți caută doar satisfacerea propriei pofte fără să țină seama de sufletul celuilalt, sensul creștin al unirii conjugale este grav rănit.
Înfrânarea îi amintește omului că adevărata dragoste știe și să aștepte, să renunțe, să respecte și să se jertfească.
Postul nu înseamnă distrugerea trupului
O altă greșeală este să confundăm înfrânarea cu neglijarea trupului.
Trupul nu este dușmanul sufletului. Patima este dușmanul.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte. ” (Romani 13, 14).
Apostolul nu spune să nu avem grijă de trup, ci să nu transformăm această grijă într-un mijloc de satisfacere necontrolată a poftelor.
Aceeași idee apare puternic în tradiția ascetică a Bisericii. Sfântul Ioan Casian arată că omul trebuie să-i ofere trupului ceea ce îi este necesar pentru a putea trăi și a-și împlini îndatoririle, fără însă a transforma necesitatea în răsfăț. Aici este măsura.
Postul nu este concurs de rezistență. Nu câștigă cel care își chinuie trupul cel mai mult. Scopul este ca trupul să nu poruncească sufletului, dar nici sufletul, dintr-o râvnă lipsită de discernământ, să nu distrugă trupul.
De aceea, măsura fiecăruia trebuie așezată cu discernământ, iar în situații de boală sau neputință trebuie urmate sfatul duhovnicului și recomandările medicale potrivite.
Există și un post al limbii, al ochilor și al minții
Putem să ne abținem de la anumite alimente și totuși să rămânem neînfrânați.
Ce folos avem dacă postim de la mâncare, dar nu ne înfrânăm de la judecarea aproapelui? Ce folos dacă mâncăm puțin, dar vorbim mult și rănim? Ce folos dacă respectăm riguros rânduiala alimentară, dar ochii și mintea noastră primesc fără măsură imagini, scandaluri, bârfe și lucruri care aprind patimile?
Înfrânarea adevărată cuprinde omul întreg.
Postește gura de la bucate, dar să postească și de la cuvintele rele. Să postească ochii de la privirile care murdăresc sufletul. Să postească urechile de la bârfă. Să postească mintea de la judecarea celorlalți. Să postească inima de la ură, invidie și dorința de răzbunare.
Atunci postul alimentar devine școală pentru întreaga viață.
Înfrânarea se învață prin lucrurile mici
Puțini oameni ajung la o mare schimbare duhovnicească într-o singură zi. De cele mai multe ori, Dumnezeu lucrează cu noi prin pași mici și statornici.
Nu mai lua încă o porție doar pentru că îți place. Nu răspunde imediat când ești mânios. Lasă telefonul și roagă-te câteva minute. Nu cumpăra imediat lucrul pe care ți-l dorești. Nu spune cuvântul prin care știi că îl vei răni pe celălalt. Ridică-te atunci când comoditatea îți spune să mai amâni.
Aceste biruințe par mici, dar ele educă voința.
Înfrânarea nu se construiește numai în marile încercări, ci mai ales în micile alegeri repetate în fiecare zi.
Iar când cădem, nu trebuie să transformăm căderea în deznădejde. Ne ridicăm prin pocăință, spovedanie, rugăciune și reluarea luptei. Viața duhovnicească nu înseamnă să nu mai avem niciodată lupte, ci să nu facem pace cu patima.
Înfrânarea face loc lui Dumnezeu
De ce este atât de importantă această virtute?
Pentru că o inimă plină până la refuz de pofte nu mai are loc pentru Dumnezeu.
Omul care vrea mereu mai mult, mai multă mâncare, mai multă distracție, mai multe lucruri, mai multă atenție, mai multă plăcere, nu mai poate auzi ușor glasul liniștit al conștiinței.
Înfrânarea creează spațiu interior.
Când renunțăm de bunăvoie la ceva, descoperim că putem trăi și fără acel lucru. Și atunci începe libertatea. Înțelegem că nu suntem ceea ce consumăm, ceea ce posedăm sau ceea ce simțim într-o anumită clipă.
Suntem persoane chemate la comuniune cu Dumnezeu.
Înfrânarea nu este grea atunci când înțelegem pentru Cine și pentru ce ne înfrânăm
Înfrânarea devine grea atunci când o privim doar ca pe o interdicție. Ea nu ne cere să disprețuim trupul sau lucrurile bune ale vieții, ci să păstrăm măsura și să nu devenim robi ai poftelor.
Începutul este hotărârea. Înfrânează o poftă, păzește-ți limba, fă-ți timp pentru rugăciune și renunță la ceea ce este de prisos.
Dar nu te bizui numai pe voința ta. Cere ajutorul Domnului Iisus Hristos, căci adevărata înfrânare ne eliberează de patimi și ne apropie de Dumnezeu.