Postul nu este o rânduială apărută târziu în viața religioasă a omului, ci o lucrare duhovnicească ale cărei rădăcini coboară până la începuturile omenirii.
Sfânta Scriptură ne arată că înfrânarea, smerenia și pocăința au însoțit legătura omului cu Dumnezeu încă din cele mai vechi timpuri. În Vechiul Testament, postul apare atât ca expresie a pocăinței personale, cât și ca act al întregului popor în momente de primejdie, suferință sau întoarcere către Dumnezeu.
Postul, o rânduială veche de când lumea
Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre vechimea postului într-un mod deosebit de sugestiv: „Vino ca umblând prin istorie, să cercetezi originea postului. Căci acesta nu este o invenție recentă. Este comoara părinților”. Marele Părinte al Bisericii merge până la începuturile omenirii și vede prima rânduială a postului în însăși porunca dată de Dumnezeu lui Adam.
În Rai, Dumnezeu i-a spus omului:
„A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: «Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!».” (Facerea 2, 16-17).
Pentru Sfântul Vasile cel Mare, cuvintele „să nu mănânci” cuprind în ele prima lecție a înfrânării.
Astfel, înainte de apariția Legii lui Moise și cu mult înainte de rânduielile de post pe care le cunoaștem astăzi, omul primește chemarea de a nu se supune fără măsură dorințelor sale. Postul apare, în această perspectivă, ca o școală a ascultării.
Porunca din Rai ne descoperă și o realitate profundă: omul nu poate trăi duhovnicește dacă își transformă dorințele în lege. El este chemat să primească libertatea ca dar, dar să o trăiască în ascultare de Dumnezeu.
Postul ca smerenie și întoarcere către Dumnezeu
În paginile Vechiului Testament, postul nu este prezentat doar ca lipsire de hrană. El devine semnul văzut al unei mișcări lăuntrice: omul își recunoaște păcatul, se smerește și caută din nou apropierea de Dumnezeu.
Această dimensiune apare limpede și în Psalmi. Prorocul și împăratul David vorbește despre post ca despre o lucrare legată de smerirea sufletului:
„Iar eu, când mă supărau ei, m-am îmbrăcat cu sac și am smerit cu post sufletul meu și rugăciunea mea în sânul meu se va întoarce.” (Psalmul 34, 12).
Postul adevărat îl ajută, așadar, pe om să renunțe la autosuficiență. Cel care postește înțelege mai bine că are nevoie de Dumnezeu și de ajutorul Lui.
De aceea, postul biblic este strâns legat de rugăciune. Omul se lipsește de hrană, dar această lipsire nu constituie un scop în sine. Foamea trupului trebuie să trezească foamea sufletului după Dumnezeu. Înfrânarea exterioară este chemată să nască smerenie, pocăință și rugăciune.
Postul poruncit prin Legea lui Moise
O importanță aparte o avea postul legat de Ziua Ispășirii, una dintre cele mai solemne zile ale poporului lui Israel. Rânduiala este amintită în cartea Leviticului (16, 29-30; 23, 27-32).
Era o zi de smerire înaintea lui Dumnezeu, în care poporul își aducea aminte de păcate și căuta curățirea. Caracterul sever al acestei zile arată cât de profundă era conștiința păcatului și cât de necesară era împăcarea omului cu Dumnezeu.
Postul nu era, prin urmare, o simplă practică alimentară. În centrul său se afla dorința refacerii comuniunii cu Dumnezeu.
Această realitate rămâne esențială și pentru înțelegerea ortodoxă a postului. Dacă omul schimbă numai ceea ce pune pe masă, fără să încerce să schimbe ceva în inimă, sensul duhovnicesc al postului este pierdut. Înfrânarea trupească este folositoare atunci când devine sprijin pentru pocăință și pentru îndreptarea vieții.
Posturile poporului în vreme de încercare
Vechiul Testament consemnează și numeroase posturi ținute în împrejurări grele. Uneori, un eveniment dramatic determina întregul popor să se smerească înaintea lui Dumnezeu.
În perioada Judecătorilor, după pierderile cumplite suferite de israeliți în confruntarea cu fiii lui Veniamin, poporul s-a întors către Dumnezeu cu plângere și post.
Sfânta Scriptura spune:
„Atunci toţi fiii lui Israel şi tot poporul au plecat şi au venit la casa Domnului şi au postit în ziua aceea până seara şi au adus arderi de tot şi jertfe de împăcare înaintea Domnului. ” (Cartea Judecătorilor 20, 26).
Vedem aici legătura dintre durere, rugăciune și post. Într-un moment în care puterea omenească se dovedește neputincioasă, omul își îndreaptă privirea către Dumnezeu.
Postul devine astfel și un răspuns la încercare. Nu pentru că foamea ar putea, în sine, să schimbe voia lui Dumnezeu, ci pentru că omul aflat în suferință simte nevoia să se smerească și să-și așeze nădejdea în El.
Postul în vreme de doliu
O altă situație în care întâlnim postul în Vechiul Testament este moartea unei persoane sau o tragedie care lovește comunitatea.
După moartea regelui Saul și a fiilor săi, oamenii din Iabeșul Galaadului au luat trupurile acestora, le-au îngropat:
„Iar oasele lor le-au luat şi le-au îngropat sub un stejar în Iabeş. Apoi au postit şapte zile.” (1 Regi 31, 13).
Și David, aflând despre moartea lui Saul și a lui Ionatan, împreună cu oamenii săi:
„Şi au plâns şi s-au tânguit şi au postit până seara după Saul şi după fiul său Ionatan, după poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuseră de sabie.” (2 Regi 1, 12).
Postul devine aici limbaj al durerii. Omul îndurerat nu mai trăiește în ritmul obișnuit al vieții, iar această ruptură este exprimată și prin abținerea de la hrană. Durerea sufletului se răsfrânge asupra trupului.
Este important și faptul că David postește pentru Saul, deși Saul îl prigonise și căutase să-l omoare. Gestul lui David arată noblețea unui suflet care nu transformă moartea vrăjmașului într-un motiv de bucurie.
Posturile de după robia babilonică
După robia Babilonului, în viața religioasă a poporului au apărut și alte zile de post, legate de evenimente tragice ale istoriei lui Israel. Distrugerea Ierusalimului, căderea cetății și alte nenorociri naționale au rămas în memoria poporului și prin asemenea zile de smerire.
Postul dobândește astfel și o dimensiune comunitară și istorică. Nu postește numai omul pentru propriile păcate. Poate posti o comunitate întreagă, amintindu-și de căderile trecutului și chemând mila lui Dumnezeu.
În această lumină înțelegem că memoria biblică nu înseamnă simpla evocare a unor evenimente. Poporul este chemat să învețe din propria istorie. Nenorocirea devine prilej de cercetare a conștiinței, iar amintirea greșelilor trecutului, chemare la îndreptare.
Dumnezeu caută postul inimii
Profeții Vechiului Testament atrag însă atenția asupra unei mari primejdii: postul poate rămâne exterior.
Una dintre cele mai puternice învățături în această privință se găsește la prorocul Isaia. Dumnezeu mustră un post redus la gesturi exterioare, în timp ce nedreptatea continuă să stăpânească viața omului. Adevărata înfrânare trebuie însoțită de milă, dreptate și iubirea aproapelui (Isaia 58, 3-7).
Această învățătură este fundamentală. Nu este suficient ca omul să se abțină de la anumite alimente dacă nu se abține și de la răutate. Nu ajunge să își smerească trupul dacă păstrează mândria în suflet. Postul nu poate fi despărțit de pocăință, rugăciune și milostenie.
Tocmai aici Vechiul Testament pregătește înțelegerea deplină a postului pe care o va descoperi viața Bisericii.
Ce ne învață astăzi postul Vechiului Testament?
Privind toate aceste mărturii, descoperim că postul străbate istoria biblică asemenea unui fir al întoarcerii omului către Dumnezeu. Îl întâlnim în legătură cu ascultarea, pocăința, suferința, doliul, primejdia și rugăciunea.
Pentru creștinul ortodox, aceste exemple nu reprezintă doar informații despre obiceiurile unui popor din vechime. Ele ne ajută să înțelegem de ce Biserica a păstrat postul ca pe una dintre lucrările fundamentale ale vieții duhovnicești.
Postim nu pentru că hrana ar fi rea, ci pentru a învăța să nu fim robiți de ea. Ne înfrânăm trupul pentru ca sufletul să dobândească mai multă libertate. Renunțăm pentru o vreme la ceea ce este îngăduit pentru a învăța să refuzăm ceea ce este păcătos.
Înfrânare pentru trup, câștig pentru suflet
Postul pe vremea Vechiului Testament ne descoperă un adevăr care rămâne actual: omul are nevoie de înfrânare pentru a-și redobândi libertatea lăuntrică și are nevoie de smerenie pentru a se apropia de Dumnezeu.
De la porunca dată lui Adam, la postul lui David, la zilele de pocăință ale poporului Israel și până la glasul profeților care cer curățirea inimii, Sfânta Scriptură arată că adevăratul post nu se oprește niciodată la trup.
De aceea, cuvintele Sfântului Vasile cel Mare rămân atât de grăitoare: postul este „de o vârstă cu omenirea însăși”. El este o veche școală a ascultării, dar și o cale mereu nouă de întoarcere către Dumnezeu.
Atunci când este unit cu rugăciunea, pocăința, milostenia și iertarea aproapelui, postul încetează să fie doar o lipsire și devine câștig: mai puțin pentru trup, pentru ca sufletul să poată căuta mai mult cele ale lui Dumnezeu.