Evanghelia ne arată un fapt tulburător: demonii ştiu Cine este Hristos, Îl recunosc şi se cutremură înaintea Lui.
Demonii Îl recunosc pe Hristos
Există în Sfânta Scriptură un cuvânt al Sfântului Apostol Iacov care ar trebui să ne ferească de orice credinţă superficială:
„Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură.” (Iacov 2, 19).
Afirmaţia este cutremurătoare. Aşadar, simplul fapt de a admite existenţa lui Dumnezeu nu este încă mântuitor. Nici măcar recunoaşterea dumnezeirii lui Hristos, dacă rămâne o constatare lipsită de iubire, ascultare şi pocăinţă, nu înseamnă adevărata credinţă.
Evanghelia ne arată limpede că duhurile necurate ştiau înaintea multor oameni Cine Se afla în faţa lor.
În sinagogă era un om, având duh de demon necurat, şi a strigat cu glas tare:
„Lasă! Ce ai cu noi, Iisuse Nazarinene? Ai venit ca să ne pierzi? Te ştim cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.” (Luca 4, 34).
Mărturisirea pare, formal, corectă. Şi totuşi, Hristos îl ceartă şi îi porunceşte să tacă.
De ce să fie oprit cineva care spune adevărul?
Pentru că adevărul nu poate fi despărţit de intenţia celui care îl rosteşte. Demonul nu-L mărturiseşte pe Hristos din dragoste. Nu doreşte ca oamenii să se mântuiască. Nu se bucură de venirea Fiului lui Dumnezeu. Dimpotrivă, Îl urăşte şi se împotriveşte lucrării Lui. Demonul poate spune un lucru adevărat urmărind un scop rău.
De ce le poruncea Hristos să tacă?
Mântuitorul Şi-a desfăşurat lucrarea după o anumită rânduială. Propovăduirea, minunile şi descoperirea treptată a identităţii Sale aveau timpul lor. De aceea, după unele minuni, Domnul le cerea celor vindecaţi să nu răspândească vestea.
Nu pentru că adevărul trebuia ascuns, ci pentru că oamenii trebuiau pregătiţi să-l primească. O popularitate prea mare putea stârni agitaţia mulţimilor şi grăbi împotrivirea autorităţilor.
Demonii, vorbind despre Cine este Hristos, nu deveneau propovăduitori ai Lui, ci urmăreau să-I tulbure lucrarea.
De aici, o lecţie importantă: nu este suficient să spui adevărul; contează cum, când şi cu ce duh îl spui.
Râvna fără discernământ
Un creştin poate crede că mărturisirea credinţei înseamnă să vorbească despre Dumnezeu oricând şi oricum. Dar zgomotul nu este măsura credinţei.
Există râvnă sfântă, dar şi râvnă fără discernământ. Vrăjmaşul îl poate împinge pe om să vorbească fără înţelepciune şi dragoste, până când mărturisirea lui ajunge să-i îndepărteze pe ceilalţi de Hristos.
De aceea, Mântuitorul Iisus Hristos ne spune:
„Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi, întorcându-se, să vă sfâşie pe voi. ” (Matei 7, 6).
Nu este un îndemn la dispreţ, ci la discernământ: nu orice adevăr duhovnicesc poate fi primit de oricine şi în orice moment.
Lecţia Sfântului Apostol Pavel din Areopag
Un exemplu extraordinar îl găsim în Faptele Sfinţilor Apostoli.
Ajuns în Atena, Sfântul Apostol Pavel se întâlneşte cu o lume profund păgână. Ar fi putut începe prin a-i condamna pe atenieni pentru idolatrie. Ar fi putut să le spună din prima clipă că tot ceea ce cred este greşit.
Nu procedează astfel.
Observă altarul închinat „Dumnezeului necunoscut” şi porneşte tocmai de acolo:
„Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut». Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă.” (Fapte 17, 23).
Pavel caută puntea. Nu falsifică Evanghelia şi nu renunţă la adevăr. Dar ştie că adevărul trebuie propovăduit omului concret din faţa lui, nu unei fiinţe imaginare.
Mai târziu ajunge şi la Înviere. Unii îl ironizează, alţii nu mai doresc să-l asculte, însă câţiva cred. Între ei se află Dionisie Areopagitul.
Aceasta este propovăduirea luminată de discernământ: nu ascunderea adevărului, ci găsirea drumului pe care adevărul poate ajunge la inimă.
A mărturisi nu înseamnă a striga
Creştinul nu este chemat să transforme fiecare conversaţie într-o predică. Uneori, cea mai puternică mărturisire este răbdarea, iertarea sau refuzul de a răspunde răului cu rău.
Discernământul înseamnă să ştim când să tăcem şi când să vorbim despre Hristos. Putem rosti adevăruri de credinţă, dar cu mândrie, mânie sau dispreţ, iar atunci duhul cuvintelor noastre nu mai este cel al lui Hristos.
Demonii ştiau Cine este Iisus, dar nu aveau duhul lui Hristos.
Dumnezeu nu cucereşte omul prin spectacol
Hristos ar fi putut coborî în lume într-o manifestare de putere atât de înfricoşătoare, încât nimeni să nu mai îndrăznească să-I conteste dumnezeirea.
Dar nu aşa a venit. S-a născut într-o iesle. A crescut într-o familie smerită. A mers pe drumurile Galileii. A stat la masă cu vameşii. S-a apropiat de bolnavi şi păcătoşi. A spălat picioarele ucenicilor. Iar la sfârşit a primit Crucea.
Dumnezeu nu urmăreşte să smulgă de la noi o recunoaştere produsă de groază.
Chiar şi Petru, după pescuirea minunată, cade la picioarele Lui şi spune:
„Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la genunchii lui Iisus, zicând: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. ” (Luca 5, 8).
Puterea dumnezeiască îl cutremură pe om. Dar Hristos doreşte mai mult decât cutremurarea noastră. Doreşte inima noastră.
Demonii se cutremură şi rămân demoni.
Creştinul este chemat să creadă şi să iubească.
Aici este diferenţa fundamentală.
Mărturisirea începe cu propria viaţă
Merită să ne întrebăm: poate un creştin să compromită prin comportamentul său credinţa pe care încearcă să o apere? Da.
Când vorbim despre Dumnezeu cu ură, îi umilim pe ceilalţi sau confundăm mărturisirea cu agresivitatea, putem ridica ziduri în faţa celor pe care vrem să-i apropiem de Hristos.
Adevărul nu devine fals din cauza greşelilor noastre, dar noi putem deveni martori necredibili ai lui. De aceea, mărturisirea creştină începe cu propria pocăinţă.
Înainte de a-i convinge pe ceilalţi, să ne întrebăm: „Se vede Hristos în felul în care trăiesc?” Bunătatea, smerenia şi iubirea pregătesc adesea terenul pentru cuvânt.
Demonii ştiu că Dumnezeu există
Îl recunosc pe Domnul Iisus Hristos şi se cutremură înaintea puterii Sale. Dar nu-L iubesc, nu-L ascultă şi nu doresc mântuirea omului.
De aceea nu pot fi propovăduitori ai Sfintei Evanghelii.
Adevărata mărturisire nu înseamnă doar să pronunţi corect numele lui Hristos. Înseamnă să te faci, pe cât este omeneşte posibil, transparent lucrării Lui.
Să spui adevărul cu dragoste. Să ai râvnă, dar şi discernământ. Să ştii când să vorbeşti şi când să taci. Să nu foloseşti credinţa ca pe o armă împotriva aproapelui. Şi, mai ales, să nu uiţi că înainte de a-L propovădui pe Hristos prin cuvinte trebuie să-I îngădui să-ţi schimbe viaţa.
Căci „şi demonii cred şi se cutremură”.
Creştinului i se cere ceva mai mult: să creadă, să se pocăiască, să iubească şi să-L urmeze pe Hristos.
Iar atunci când Îl mărturiseşte, să o facă în duhul Celui pe Care Îl mărturiseşte: cu adevăr, cu smerenie şi cu iubire.