Una dintre cele mai subtile ispite ale vieții duhovnicești este mândria care se ascunde chiar în spatele faptelor bune.
Omul poate posti, se poate ruga, poate face milostenie și poate ajuta pe cei aflați în necaz, iar toate acestea să fie umbrite de un singur gând: „Eu am făcut aceasta.” În clipa în care binele devine motiv de slavă deșartă, răsplata lui începe să se piardă.
Maica Gavrilia, cunoscută drept „Asceta iubirii”, atrăgea atenția asupra acestui pericol. Ea spunea că atunci când reușim să ajutăm pe cineva nu trebuie să credem că lumea depinde de noi. Dumnezeu este Cel care poartă grijă de fiecare om. Noi am fost doar un instrument prin care El a ales să lucreze. Dacă nu am fi fost noi disponibili, Domnul ar fi găsit pe altcineva.
Această înțelegere schimbă complet felul în care privim faptele bune. În loc să ne considerăm binefăcători, începem să ne vedem ca slujitori ai lui Dumnezeu. Iar aceasta aduce smerenie, pace și recunoștință.
Dumnezeu este adevăratul Izvor al binelui
Deseori avem impresia că datorită nouă cineva a fost salvat dintr-o situație grea. Însă Sfânta Scriptură ne învață că Dumnezeu este Cel care lucrează în toate.
Domnul Iisus spune:
„Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam.” (Matei 3, 9).
Aceste cuvinte ne arată că Dumnezeu nu depinde de oameni pentru a-Și împlini voia. El poate lucra prin oricine dorește și chiar prin mijloace pe care noi nu le putem înțelege.
Când ajutăm un om aflat în nevoie, trebuie să spunem în inima noastră:
„Doamne, Îți mulțumesc că m-ai învrednicit să fiu prezent în acest moment și să fiu un instrument al iubirii Tale.”
Această atitudine păstrează sufletul curat și îl ferește de mândrie.
Nu noi suntem salvatorii lumii
Maica Gavrilia spunea simplu:
„S-a întâmplat să fiu aici și să pot ajuta. Dar dacă nu eram, Dumnezeu ar fi trimis pe altcineva.”
Ce mare adevăr!
Omul are tendința să creadă că fără el anumite lucruri nu s-ar fi întâmplat niciodată. Însă Dumnezeu conduce lumea cu înțelepciunea Sa infinită.
Noi suntem doar lucrători într-o vie care aparține Stăpânului.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească.” (1 Corinteni 3, 6)
Și continuă:
„Eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. ” (1 Corinteni 3, 7)
Aceste cuvinte sunt un adevărat leac împotriva slavei deșarte. Oricât de mult ne-am strădui, fără harul lui Dumnezeu nu putem face nimic cu adevărat folositor.
Mândria poate strica o faptă bună
Există oameni care fac bine în tăcere și oameni care simt nevoia să amintească tuturor cât de mult au ajutat.
Unii spun mereu: „Eu l-am ridicat.” „Eu i-am dat bani.” „Eu l-am salvat.” „Dacă nu eram eu…”. „I-am dat un deget și mi-a luat toată mâna ”.
În astfel de momente, binele făcut începe să fie umbrit de mândrie.
Domnul Iisus Hristos ne avertizează:
„Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. ” (Matei 6, 1)
Și continuă:
„Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta,” (Matei 6, 3)
Milostenia adevărată este discretă. Ea nu caută laude și nici recunoștință. Cel care face bine doar pentru a fi admirat și-a primit deja răsplata de la oameni.
Tot ce avem este darul lui Dumnezeu
Dacă ne gândim bine, cu ce ne putem lăuda?
Dacă avem bani, Dumnezeu ni i-a îngăduit. Dacă avem sănătate, este darul Lui. Dacă avem înțelepciune, vine de la El. Dacă putem munci, aceasta este tot o binecuvântare.
Sfântul Apostol Pavel întreabă:
„Căci cine te deosebeşte pe tine? Şi ce ai, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă l-ai primit, de ce te făleşti, ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4, 7)
Aceste cuvinte ne obligă să privim altfel viața. Noi nu suntem proprietarii darurilor noastre, ci administratorii lor. De aceea, atunci când împărțim din ceea ce avem, nu facem decât să oferim mai departe ceea ce Dumnezeu ne-a încredințat pentru o vreme.
Cel care primește ne face și nouă un bine
Există o perspectivă surprinzătoare pe care o aveau Sfinții Părinți.
Ei spuneau că săracul nu este doar cel care primește, ci și binefăcătorul celui care dă.
Cum este posibil?
Pentru că prin omul aflat în nevoie ni se oferă șansa de a arăta iubire, de a ne curăți de egoism și de a aduna comoară în cer.
Fără oameni aflați în suferință, unde am mai putea arăta milostenie?
Într-un anumit sens, cel care primește ne oferă posibilitatea de a ne mântui.
De aceea nu trebuie să-l privim de sus, ci cu respect și recunoștință.
Recunoștința trebuie îndreptată către Dumnezeu
Maica Gavrilia mai spunea că atunci când cineva ne face un bine ar fi frumos să-i spunem:
„Sunteți cu adevărat binecuvântat. Trebuie să-I mulțumim lui Dumnezeu că v-a oferit posibilitatea de a face acest lucru; altfel El ar fi trimis pe altcineva.”
Această exprimare mută centrul atenției de la om la Dumnezeu. Nu îl umilește pe cel care a ajutat, ci îl păzește de mândrie. Și pe cel care primește îl învață că orice ajutor vine, în cele din urmă, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare.” (Iacov 1, 17)
Orice bine are aceeași sursă: Dumnezeu.
Smerenia păstrează frumusețea faptelor bune
Smerenia nu înseamnă să negăm binele făcut, ci să recunoaștem adevăratul lui Autor.
Omul smerit spune: „Slavă lui Dumnezeu că am putut ajuta.”
Omul mândru spune: „Ce s-ar fi făcut fără mine?”
Diferența dintre cele două atitudini este uriașă.
Prima Îl slăvește pe Dumnezeu. A doua îl slăvește pe om.
Sfinții au făcut nenumărate minuni și au ajutat mii de oameni, dar niciodată nu și-au atribuit meritele. Întotdeauna spuneau că Dumnezeu este Cel care lucrează.
Aceasta este adevărata măsură a sfințeniei: cu cât omul este mai aproape de Dumnezeu, cu atât se vede mai mic pe sine.
Cum putem lupta împotriva mândriei?
Există câteva mijloace simple prin care putem păstra smerenia atunci când facem bine.
În primul rând, să-I mulțumim imediat lui Dumnezeu după fiecare faptă bună.
În al doilea rând, să evităm să povestim tuturor cât de mult am ajutat.
În al treilea rând, să ne amintim că și noi am primit ajutor de nenumărate ori.
În al patrulea rând, să ne rugăm pentru omul pe care l-am ajutat, fără să așteptăm recunoștință.
Și, nu în ultimul rând, să ne aducem aminte că mâine rolurile se pot schimba. Astăzi suntem cei care oferă, iar mâine putem deveni cei care au nevoie de sprijin.
Această conștiință naște compasiune și smerenie.
Fapta bună este una dintre cele mai frumoase expresii ale iubirii creștine
Totuși, ea trebuie păzită cu grijă de mândrie, asemenea unei flori delicate care poate fi ofilită de vântul slavei deșarte.
Să nu uităm niciodată că Dumnezeu este adevăratul Binefăcător al lumii. El ne oferă uneori privilegiul de a fi mâinile prin care lucrează, însă nu depinde de noi pentru a-Și împlini voia. Dacă noi lipsim, El poate ridica alți oameni, căci puterea Sa este fără margini.
Atunci când ajutăm pe cineva, să spunem din toată inima:
„Slavă lui Dumnezeu că m-a învrednicit să slujesc!”
Iar când primim ajutor, să-I mulțumim mai întâi Domnului, Care a rânduit omul potrivit la timpul potrivit.
Adevărata milostenie nu se laudă, nu cere răsplată și nu caută recunoaștere. Ea lucrează în tăcere, din iubire pentru Dumnezeu și pentru aproapele. Iar o asemenea faptă, făcută cu smerenie, rămâne scrisă nu în memoria oamenilor, ci în Cartea Vieții, unde numai Dumnezeu vede și răsplătește tot binele făcut în ascuns.