Într-o lume în care fiecare este îndemnat să-și urmeze propria voință, să-și apere cu înverșunare punctul de vedere și să creadă că are întotdeauna dreptate, învățătura Bisericii despre ascultare pare greu de înțeles.
Omul contemporan confundă adesea ascultarea cu slăbiciunea, cu lipsa de personalitate sau cu renunțarea la libertate. Totuși, în viața duhovnicească lucrurile stau cu totul altfel. Ascultarea nu este o înfrângere a omului, ci o biruință asupra propriului ego.
Sfinții Părinți au numit ascultarea „mama tuturor virtuților”, pentru că ea zdrobește mândria, rădăcina tuturor păcatelor. Omul care învață să asculte din dragoste pentru Dumnezeu dobândește smerenie, pace și discernământ. El nu mai caută să se impună, ci să împlinească voia Domnului.
Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop spune un lucru care, la prima vedere, pare greu de primit:
„Chiar dacă părerea ta este dreaptă, dacă din dragostea pentru Dumnezeu o părăsești ca să urmezi pe a altuia, mult folos vei trage din aceasta.”
În aceste cuvinte se ascunde una dintre cele mai mari taine ale vieții creștine.
Ascultarea este calea pe care a mers Însuși Hristos
Modelul suprem al ascultării este Mântuitorul Iisus Hristos. Deși este Fiul lui Dumnezeu, El S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.”(Filipeni 2, 8)
Ascultarea lui Hristos nu a fost făcută din constrângere, ci din iubire desăvârșită față de Tatăl și față de oameni.
În Grădina Ghetsimani, înaintea Patimilor, Mântuitorul Se roagă:
„Zicând: Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.”(Luca 22, 42)
Aceste cuvinte reprezintă esența vieții creștine. Adevărata credință începe atunci când omul spune și el: „Doamne, nu voia mea, ci voia Ta să se facă.”
Marea luptă este cu propria voință
Nu întotdeauna cel mai mare dușman al nostru este lumea sau diavolul. De multe ori, cea mai mare piedică este propria voință.
Omul ține cu încăpățânare la ideile sale, chiar și atunci când acestea îi aduc tulburare. El dorește să aibă ultimul cuvânt, să demonstreze că are dreptate și să fie apreciat pentru judecata sa.
De aceea Sfântul Arsenie spune:
„Nu te încrede prea mult în părerea ta, ci așază-te de bună voie ascultării de a altora.”
Acest îndemn nu înseamnă să renunțăm la discernământ, ci să ne păzim de mândrie. Omul smerit știe că poate greși și că Dumnezeu îi poate vorbi și prin cei din jur.
Mândria spune: „Eu știu mai bine.”
Smerenia spune: „Doamne, luminează-mă și prin aproapele meu.”
Ascultarea făcută din dragoste aduce mare folos
Există o ascultare făcută din obligație și una făcută din iubire.
Prima este grea și apăsătoare. A doua aduce pace sufletului.
Sfântul Arsenie spune limpede:
„Nu este bine să asculți numai de nevoie, ci și din dragoste pentru Dumnezeu.”
Aceasta schimbă totul.
Când ascultăm doar pentru că suntem obligați, inima rămâne nemulțumită. Când ascultăm pentru Dumnezeu, fiecare renunțare devine o jertfă bineplăcută Lui. Domnul privește nu doar fapta, ci și intenția inimii. Uneori renunțarea la propria dreptate valorează mai mult înaintea lui Dumnezeu decât victoria într-o dispută.
Mai bine să pierzi dreptatea decât să pierzi smerenia
Una dintre cele mai grele încercări este aceea în care știm că avem dreptate.
Firea noastră spune: „Trebuie să demonstrez că eu am dreptate.” Dar Dumnezeu spune altceva.
Sfântul Arsenie afirmă:
„Chiar dacă părerea ta este dreaptă, dacă din dragostea pentru Dumnezeu o părăsești ca să urmezi pe a altuia, mult folos vei trage din aceasta.”
De ce?
Pentru că Dumnezeu răsplătește smerenia, nu orgoliul.
Nu orice ceartă trebuie câștigată. Nu orice discuție trebuie dusă până la capăt. Nu orice opinie trebuie impusă. Uneori, cea mai mare victorie este să taci.
Apostolul Pavel spune:
„Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi.”(Filipeni 2, 3)
Aceasta nu înseamnă să ne mințim pe noi înșine, ci să alegem pacea înaintea orgoliului.
Ascultarea nu înseamnă să participăm la păcat
Învățătura despre ascultare trebuie înțeleasă corect. Niciun om nu este dator să împlinească o poruncă păcătoasă.
Sfântul Arsenie oferă un exemplu foarte puternic când spune:
„De te-ar trimite să furi, nu te îndoi că ar fi poruncă greșită.”
Cu alte cuvinte, ascultarea nu poate merge împotriva poruncilor lui Dumnezeu.
Sfinții Apostoli au spus înaintea Sinedriului:
„Iar Petru şi apostolii, răspunzând, au zis: Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.”(Faptele Sfinților Apostoli 5, 29)
Așadar, ascultarea creștină este întotdeauna luminată de adevăr.
Ea nu justifică păcatul. Ea nu aprobă nedreptatea. Ea nu încurajează răul. Ascultarea adevărată este întotdeauna unită cu conștiința curată.
Ascultarea ne păzește de multe căderi
Sfântul Arsenie spune:
„Ești mai bine apărat ascultând decât poruncind.”
Acest adevăr se vede foarte bine în viața monahală.
Monahii care ascultă de stareț se izbăvesc de multe curse ale vrăjmașului, deoarece nu se mai încred doar în propria judecată. Dar acest principiu este valabil și în familie. Copiii trebuie să asculte de părinți. Soții trebuie să se sfătuiască unul cu altul. Credincioșii trebuie să asculte de duhovnic. Preoții ascultă de episcop. În întreaga viață a Bisericii există această binecuvântată rânduială a ascultării. Unde fiecare face doar ce dorește, apare dezordinea. Unde există ascultare, apare pacea.
A primi sfatul este mai folositor decât a-l da
Sfântul Arsenie spune:
„Adesea am auzit spunându-se că este mai bine să asculți și să primești un sfat decât să-l dai.”
Cât de ușor este să dăm sfaturi! Cât de greu este să le primim! Omul mândru se simte ofensat când este îndreptat. Omul smerit mulțumește. De multe ori Dumnezeu ne vorbește tocmai printr-o observație pe care nu doream să o auzim.
Cartea Pildelor lui Solomon ne spune:
„Cel ce iubeşte învăţătura iubeşte ştiinţa, iar cel ce urăşte certarea este nebun.”(Pilde 12, 1)
Corectarea primită cu smerenie devine începutul înțelepciunii.
Încăpățânarea este semnul mândriei
Sfântul Arsenie avertizează:
„Nevrând să primești părerea celorlalți când împrejurările sau rațiunea cer aceasta, dai dovadă de trufie și de încăpățânare.”
Încăpățânarea nu este tărie de caracter. Ea este adesea expresia iubirii exagerate de sine. Omul încăpățânat nu mai ascultă argumente. Nu mai cere sfat. Nu mai primește observații. Nu mai acceptă să fie îndreptat. De aceea cade ușor în înșelare. În schimb, omul smerit întreabă, ascultă și se roagă înainte de a lua hotărâri importante. Aceasta îl ferește de multe greșeli.
Ascultarea aduce pace în familie și în Biserică
Cele mai multe conflicte apar deoarece fiecare dorește să-și impună propria voință. Dacă fiecare ar căuta mai întâi pacea și apoi dreptatea proprie, multe certuri ar dispărea. În familie, ascultarea înseamnă respect reciproc. În comunitate, înseamnă colaborare. În Biserică, înseamnă păstrarea unității.
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă:
„Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii.”(Efeseni 4, 3)
Această unitate nu poate exista fără smerenie și fără disponibilitatea de a renunța uneori la propria voință.
Ascultarea naște libertatea adevărată
Paradoxal, omul care ascultă de Dumnezeu este cel mai liber dintre oameni. El nu mai este robul egoismului. Nu mai este robul ambiției. Nu mai este robul încăpățânării. Nu mai este robul dorinței de a avea mereu dreptate. Ascultarea îl eliberează de toate aceste lanțuri. Prin ea, sufletul se umple de liniște și de bucurie. Cel care face voia lui Dumnezeu nu pierde nimic, ci câștigă totul.
Ascultarea nu este o virtute ușoară, dar este una dintre cele mai roditoare
Ea cere lepădare de sine, răbdare și smerenie. Tocmai de aceea Dumnezeu o răsplătește atât de mult. Atunci când renunțăm la propria voință din dragoste pentru El, sufletul nostru se curățește de mândrie și se umple de har.
Sfântul Cuvios Mărturisitor Arsenie de la Prislop ne amintește că folosul duhovnicesc nu vine întotdeauna din faptul că avem dreptate, ci din felul în care ne raportăm la adevăr și la aproapele nostru. Uneori, cea mai mare biruință nu este să convingem pe cineva, ci să ne smerim pentru Hristos. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dăruiască înțelepciunea de a asculta cu inimă curată, discernământul de a urma întotdeauna voia Sa și puterea de a ne birui propriul ego. Atunci vom înțelege că ascultarea făcută din dragoste nu este o povară, ci o cale sigură spre pacea inimii și spre dobândirea Împărăției lui Dumnezeu. Așa vom putea spune și noi, împreună cu psalmistul David:
„Învață-mă să fac voia Ta, că Tu ești Dumnezeul meu. Duhul Tău cel bun să mă povățuiască la pământul dreptății. ” (Psalmul 142, 10).