În lumea creată de Dumnezeu, omul nu a fost așezat ca un stăpân tiranic, ci ca un iconom al creației.
Toate făpturile, de la cele mai mici până la cele mai mari, poartă pecetea iubirii dumnezeiești și își au locul lor în planul Creatorului. De aceea, felul în care omul se poartă cu animalele spune multe despre starea inimii sale. Un suflet împietrit va fi aspru nu doar cu oamenii, ci și cu necuvântătoarele. În schimb, un suflet luminat de har va revărsa milă asupra întregii creații.
Sfinții Bisericii au înțeles acest adevăr într-un mod profund. Ei nu au privit animalele ca pe niște simple ființe folositoare omului, ci ca pe niște făpturi care suferă, simt durerea și au nevoie de dragoste. De aceea, în viețile sfinților întâlnim numeroase exemple în care animalele se apropie fără teamă de omul sfânt, recunoscând în el pacea pe care omul a pierdut-o prin păcat.
Un cuvânt impresionant al Cuviosului Paisie Aghioritul ne ajută să înțelegem această realitate:
„Sărmanele animale îl au pe om ca dumnezeu al lor. Așa cum noi cerem ajutor de la Dumnezeu, tot astfel și acestea cer ajutor de la om.”
Acest gând ne obligă să ne cercetăm conștiința. Cum răspundem noi atunci când o ființă neputincioasă are nevoie de ajutorul nostru?
Omul, ocrotitorul creației lui Dumnezeu
Dumnezeu i-a dat omului stăpânire peste animale, însă această stăpânire nu înseamnă dreptul de a abuza de ele.
Încă din Cartea Facerii citim că omul a fost pus în grădina Edenului:
„Şi a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse şi l-a pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze şi s-o păzească.” (Facerea 2, 15). A păzi înseamnă a îngriji, a ocroti și a conserva.
Din nefericire, după căderea în păcat, omul a început să transforme această stăpânire într-o dominație lipsită de iubire. Cruzimea față de animale, nepăsarea și exploatarea fără măsură sunt semne ale unei inimi care s-a îndepărtat de Dumnezeu.
Sfântul Isaac Sirul spune că omul milostiv are inimă care arde de compasiune pentru întreaga creație: pentru oameni, pentru păsări, pentru animale și chiar pentru toate făpturile. Aceasta este măsura iubirii creștine.
Atunci când ajutăm un animal aflat în suferință, nu facem un simplu gest de bunătate, ci împlinim o datorie pe care Dumnezeu ne-a încredințat-o.
Animalele simt dragostea omului
Mulți oameni au observat că animalele recunosc foarte repede bunătatea. Ele se apropie fără teamă de omul blând și evită pe cel violent. Nu este doar un instinct, ci o tainică sensibilitate pe care Dumnezeu a sădit-o în ele.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul spune un lucru care impresionează prin simplitatea și adevărul lui:
„Sărmanele animale îl au pe om ca dumnezeu al lor. Așa cum noi cerem ajutor de la Dumnezeu, tot astfel și acestea cer ajutor de la om.”
Aceste cuvinte nu înseamnă că omul este dumnezeu în sens propriu, ci că pentru animale el reprezintă singura speranță. Așa cum noi ridicăm ochii spre Cer în vreme de necaz, tot astfel ele își îndreaptă privirea spre omul care le poate salva.
Câtă responsabilitate pune aceasta pe umerii noștri!
De multe ori, un câine abandonat, o pasăre rănită sau o pisică flămândă nu mai au pe nimeni altcineva. Pentru ele, omul este singura posibilitate de a primi hrană, adăpost sau vindecare.
Dragostea sfinților pentru necuvântătoare
Viețile sfinților sunt pline de întâmplări uimitoare în care animalele se apropie fără frică de omul lui Dumnezeu.
Cuviosul Paisie istorisește:
„În Sfântul Munte, auzeam de Bătranul Teofilact de la Noul Schit că avea o mare prietenie cu animalele sălbatice. Acestea îi simțeau dragostea și mergeau la Coliba lui atunci când aveau vreo nevoie. O căprioară care își rupsese piciorul a venit odată lângă chilie și gemea de durere. Când Starețul a ieșit afară, a văzut-o cum își întindea piciorușul rupt de parcă ar fi vrut să i-l arate și atunci el i-a dat puțin posmag să mănânce și a luat două lemnișoare cu care i-a legat piciorul. Apoi a spus căprioarei: «Mergi acum cu bine și după o săptămână să treci din nou ca să-l văd». Bunul Stareț s-a înțeles cu animalul precum medicul cu omul îndurerat, fiindcă devenise om al lui Dumnezeu.”
Ce imagine minunată! O căprioară sălbatică vine singură la chilia unui monah și îi cere ajutorul. Nu fuge. Nu se ascunde. Își întinde piciorul rănit ca un copil care își arată rana mamei sale.
Aceasta nu este o simplă întâmplare frumoasă, ci rodul sfințeniei. Atunci când omul se împacă cu Dumnezeu, întreaga creație simte această pace.
Păcatul rupe armonia dintre om și creație
Înainte de cădere exista armonie deplină între om și animale. După păcat, frica, violența și moartea au intrat în lume.
Totuși, atunci când omul se sfințește, această armonie începe să se refacă. De aceea vedem în viețile sfinților lei, urși, lupi sau păsări care ascultă de oameni și trăiesc în pace cu ei.
Nu animalele se schimbă în primul rând, ci omul.
Harul lui Dumnezeu transformă inima omului, iar această schimbare este simțită chiar și de necuvântătoare. De aceea, nu este întâmplător că animalele sălbatice se apropiau de Sfântul Serafim de Sarov, de Sfântul Gherasim de la Iordan sau de mulți alți sfinți. Ele recunoșteau în acești oameni chipul lui Adam dinainte de cădere.
Milostenia nu se oprește doar la oameni
Uneori credem că mila trebuie arătată doar semenilor noștri. Desigur, omul are o valoare unică înaintea lui Dumnezeu, fiind creat după chipul Său. Totuși, aceasta nu înseamnă că putem fi nepăsători față de animale.
,,Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru.”(Matei 10, 29).
Dacă Dumnezeu Se îngrijește de păsările cerului și de crinii câmpului, cu atât mai mult și noi suntem chemați să fim milostivi.
Un bol cu apă lăsat într-o zi toridă, puțină hrană oferită unui animal flămând sau ducerea unui animal rănit la medicul veterinar sunt gesturi simple, dar pline de iubire.
Ele nu ne fac sfinți prin ele însele, însă arată că inima noastră nu este împietrită.
Cum trebuie să privim animalele
Există două extreme pe care creștinul trebuie să le evite.
Prima este cruzimea și nepăsarea.
A doua este idolatrizarea animalelor, punându-le mai presus decât oamenii.
Creștinul păstrează echilibrul. El iubește animalele pentru că sunt creația lui Dumnezeu, dar nu uită că omul este coroana creației și singura ființă chemată la îndumnezeire. Această iubire este sănătoasă, smerită și responsabilă. Nu înseamnă sentimentalism exagerat, ci respect față de viață și față de Creator.
Ce putem învăța din această întâmplare
Povestea Bătrânului Teofilact ne învață mai multe lucruri.
Mai întâi, că adevărata sfințenie nu înseamnă doar rugăciune, ci și iubire concretă.
În al doilea rând, că animalele simt pacea sufletului.
În al treilea rând, că orice făptură aflată în suferință merită compasiune.
Și, poate cel mai important, învățăm că Dumnezeu lucrează prin oameni. Așa cum noi Îi cerem Domnului ajutor, tot astfel animalele îl cer omului. Dacă noi refuzăm să le ajutăm atunci când putem, cine le va mai ajuta? Poate că Dumnezeu ne-a pus chiar pe noi în locul potrivit și la momentul potrivit pentru a salva o viață.
Lumea în care trăim are nevoie de mai multă bunătate
Nu doar între oameni, ci față de întreaga creație a lui Dumnezeu. Animalele nu pot vorbi, nu își pot apăra drepturile și nu își pot exprima durerea prin cuvinte. Ele suferă în tăcere și privesc spre om cu nădejde.
Cuvintele Cuviosului Paisie Aghioritul rămân o lecție de mare profunzime:
„Sărmanele animale îl au pe om ca dumnezeu al lor. Așa cum noi cerem ajutor de la Dumnezeu, tot astfel și acestea cer ajutor de la om.”
Să nu uităm niciodată această responsabilitate. Atunci când un animal aflat în suferință ne iese în cale, poate că Dumnezeu ne pune la încercare inima. Vom trece nepăsători sau ne vom opri asemenea Bătrânului Teofilact?
Un om care Îl iubește cu adevărat pe Dumnezeu va respecta întreaga Sa creație. Va vedea în fiecare ființă vie o lucrare a mâinilor Creatorului și va răspunde cu milă ori de câte ori va avea puterea să o facă. Iar această milă, izvorâtă din dragostea pentru Dumnezeu, este una dintre cele mai frumoase mărturii ale credinței creștine.