Una dintre cele mai greu de primit învățături ale vieții duhovnicești este aceea că necazurile nu sunt doar inevitabile, ci și folositoare pentru mântuirea omului.
Firea noastră caută confortul, liniștea și lipsa suferinței. Ne rugăm lui Dumnezeu să îndepărteze încercările, să ne scape de durere și să ne ofere o viață lipsită de griji. Cu toate acestea, Sfânta Scriptură și întreaga tradiție a Bisericii ne arată că drumul către Împărăția lui Dumnezeu trece prin Cruce.
Starețul Anatolie de la Optina spune cu multă înțelepciune:
„Dumnezeu, Care ne mântuiește, a rânduit ca nimeni să nu fie lipsit de necazuri, pentru că Domnul vrea ca toți să se mântuiască, dar fără necazuri este imposibil să te mântuiești.”
Aceste cuvinte nu trebuie înțelese ca o condamnare la suferință, ci ca o descoperire a iubirii lui Dumnezeu, Care folosește chiar și durerile vieții pentru curățirea sufletului.
Necazurile nu sunt scopul vieții creștine, ci mijlocul prin care Dumnezeu ne desprinde de păcat, ne smeresc și ne apropie de El. De aceea, omul credincios nu privește încercările ca pe o pedeapsă lipsită de sens, ci ca pe o lucrare tainică a Proniei dumnezeiești.
Necazurile descoperă adevărata stare a sufletului
Omul poate avea o părere foarte bună despre sine. Se poate considera răbdător, smerit, iertător sau iubitor. Însă toate acestea rămân doar presupuneri până când apare încercarea.
Starețul Anatolie spune:
„Înțelepciunea și sfatul învață, iar necazul dezvăluie patima sau păcatul.”
Aceasta este una dintre cele mai importante lecții ale vieții duhovnicești. Un om poate asculta sute de predici despre răbdare, dar abia atunci când este nedreptățit vede dacă într-adevăr este răbdător. Poate citi nenumărate cărți despre smerenie, dar numai atunci când este umilit descoperă dacă mândria încă domnește în inima lui.
Necazurile sunt asemenea unei oglinzi curate. Ele nu creează patimile, ci doar le scot la lumină. Mânia, invidia, iubirea de bani, slava deșartă sau lipsa credinței existau deja în suflet, însă nu erau vizibile.
De aceea Dumnezeu îngăduie încercările, nu pentru că nu ne iubește, ci tocmai pentru că dorește vindecarea noastră.
Dumnezeu lucrează prin durere pentru vindecarea noastră
Orice medic bun încearcă mai întâi să descopere boala, iar apoi să o trateze. La fel lucrează și Dumnezeu cu sufletele noastre. Atunci când omul trăiește doar în confort și bunăstare, adesea ajunge să creadă că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Rugăciunea devine formală, pocăința dispare, iar sufletul adoarme. Necazul însă îl trezește.
Psalmistul David spune:
„Bine este mie că m-ai smerit, ca să învăț îndreptările Tale.”(Psalmul 118, 71)
Nu spune că suferința este plăcută, ci că prin ea a învățat voia lui Dumnezeu. Mulți oameni au început să se roage cu adevărat abia după o boală grea. Alții au descoperit frumusețea pocăinței după pierderea averii, după trădări sau după alte încercări.
Dumnezeu nu Se bucură de lacrimile noastre, dar Se bucură atunci când acestea spală păcatul și înmoaie inima împietrită.
Dacă nu alegem nevoința, vom primi încercarea
Viața duhovnicească presupune osteneli asumate de bunăvoie: postul, rugăciunea, milostenia, înfrânarea, privegherea și lupta cu patimile.
Dar dacă omul refuză această nevoință, Dumnezeu îngăduie alte osteneli, pe care Starețul Anatolie le numește „osteneli ne-voite”.
El spune:
„Dacă noi nu ne dorim osteneli voite, atunci trebuie să răbdăm osteneli ne-voite.”
Aceasta este o lege duhovnicească profundă. Cel care nu postește de bunăvoie poate ajunge să postească din cauza bolii. Cel care nu învață smerenia prin ascultare o va învăța prin umilințe. Cel care nu-și taie voia proprie va întâlni situații în care viața însăși îi va zdrobi voia. Dumnezeu urmărește întotdeauna același scop: mântuirea sufletului.
Nu întâmplător Mântuitorul spune:
„Acestea vi le-am grăit, ca întru Mine pace să aveţi. În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” (Ioan 16, 33)
Hristos nu promite o viață lipsită de durere, ci promite că va fi alături de noi în fiecare încercare.
Nici sfinții nu au fost lipsiți de suferințe
Uneori avem impresia că numai noi suferim. Dar dacă deschidem Viețile Sfinților, observăm că niciun sfânt nu a fost scutit de necazuri.
Sfinții Apostoli au fost prigoniți, bătuți și întemnițați.
Mucenicii au fost torturați pentru credință. Cuvioșii au dus lupte cumplite cu ispitele. Drepții au fost defăimați și nedreptățiți. Toți au trecut prin focul încercărilor.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Întărind sufletele ucenicilor, îndemnându-i să stăruie în credinţă şi (arătându-le) că prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Faptele Sfinților Apostoli 14, 22)
Observăm că Apostolul nu spune „prin câteva”, ci „prin multe”.
Acesta este drumul pe care l-a mers Hristos Însuși. Cum am putea noi să ajungem la Înviere fără să purtăm Crucea?
Necazul, o lecție trăită, nu doar auzită
Starețul Anatolie spune un lucru impresionant:
„Necazul îl învață pe om nu prin cuvânt, ci prin faptă.”
Există lecții pe care nicio carte nu le poate transmite.
Poți citi despre răbdare ani întregi, dar o singură boală îți poate arăta cât de puțină răbdare ai. Poți vorbi despre iubirea vrăjmașilor, dar numai atunci când cineva te rănește descoperi cât de greu este să ierți.
Poți explica smerenia, însă numai umilința o poate sădi în inimă. Experiența schimbă omul mai profund decât teoria. De aceea marii părinți ai pustiei vorbeau atât de puțin despre ei înșiși și atât de mult despre mila lui Dumnezeu. Ei știau că înțelepciunea lor nu provenea din cărți, ci din lacrimi, rugăciune și răbdarea necazurilor.
„Dă sânge și vei primi Duhul”
În tradiția ortodoxă există un cuvânt celebru al Părinților pustiei:
„Dă sânge și vei primi Duhul.”
Acest cuvânt nu se referă doar la mucenicie, ci la întreaga luptă ascetică. Orice biruință asupra păcatului presupune o jertfă. Să ierți când ai fost rănit înseamnă să verși sângele egoismului. Să postești înseamnă să răstignești pofta. Să te rogi când ești obosit înseamnă să aduci o jertfă. Să rabzi nedreptatea fără răzbunare înseamnă să participi la Crucea lui Hristos. Fără această luptă, omul rămâne același. Duhul Sfânt lucrează într-o inimă care se smerește, care se pocăiește și care acceptă, cu credință, lucrarea lui Dumnezeu.
În Împărăția lui Dumnezeu nu intră nimic necurat
Starețul Anatolie amintește și cuvântul din Apocalipsă:
„Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului.” (Apocalipsa 21, 27)
Acesta este motivul pentru care Dumnezeu curățește sufletele încă din această viață. Aurul este trecut prin foc pentru a deveni curat. La fel și sufletul este trecut prin încercări pentru a se despărți de zgura păcatului.
Dacă omul primește cu smerenie această lucrare, necazurile devin o binecuvântare ascunsă. Nu pentru că durerea ar fi bună în sine, ci pentru că Dumnezeu știe să transforme orice suferință într-un izvor de sfințenie. De multe ori, privind în urmă, oamenii descoperă că cele mai grele momente au fost și cele în care L-au cunoscut cel mai profund pe Dumnezeu.
Cum să purtăm necazurile cu folos
Nu orice suferință îl apropie automat pe om de Dumnezeu. Unii devin mai răi, mai nemulțumitori și mai revoltați.
Alții însă folosesc încercarea ca pe o scară către cer.
Cum putem face aceasta?
Mai întâi, să nu cârtim împotriva lui Dumnezeu.
Apoi, să ne cercetăm pe noi înșine și să vedem ce dorește Domnul să îndrepte în viața noastră. Să înmulțim rugăciunea și să cerem puterea de a răbda.
Să ne apropiem mai des de Sfânta Spovedanie și de Sfânta Împărtășanie. Să mulțumim chiar și atunci când nu înțelegem rostul încercării.
Sfântul Apostol Iacov spune:
„Mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite, Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea;” (Iacov 1, 2-3)
Această bucurie nu vine din durerea însăși, ci din convingerea că Dumnezeu lucrează prin ea pentru mântuirea noastră.
Necazurile nu sunt dovada că Dumnezeu ne-a părăsit, ci adesea semnul că El lucrează cu grijă la mântuirea sufletului nostru
Ele descoperă patimile ascunse, nasc smerenia, întăresc credința și ne învață să ne punem toată nădejdea în Dumnezeu.
Starețul Anatolie de la Optina ne lasă o învățătură pe care nu trebuie să o uităm niciodată: fără necazuri este imposibil să ne mântuim. Nu pentru că Dumnezeu ar iubi suferința, ci pentru că omul căzut are nevoie de această școală a răbdării și a pocăinței pentru a se curăți de păcat.
Să primim, așadar, fiecare încercare cu credință, rugăciune și nădejde. Să nu deznădăjduim atunci când viața devine grea, ci să ne amintim că Dumnezeu nu îngăduie nimic fără rost. Dacă vom purta crucea împreună cu Hristos, atunci și bucuria Învierii va fi partea noastră.
,,Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. ” (Apocalipsa 21, 4).