Rugăciunea este respirația sufletului și cea mai înaltă formă de comuniune a omului cu Dumnezeu.
Prin ea, omul își deschide inima înaintea Creatorului, Îi mulțumește pentru binefacerile primite, Își mărturisește păcatele, Îi cere ajutorul și Își pune întreaga nădejde în mila Sa. Însă rugăciunea nu este doar rostirea unor cuvinte, ci o lucrare a întregii ființe. Ea cere credință, atenție, smerenie și dorința sinceră de a ne întâlni cu Dumnezeu.
Mulți creștini se întreabă de ce rugăciunea lor pare lipsită de putere sau de ce mintea le fuge în toate părțile atunci când încep să se roage. Răspunsul se află adesea în felul în care ne pregătim pentru rugăciune. Nu este suficient să spunem câteva rugăciuni în grabă, ci trebuie să ne așezăm înaintea lui Dumnezeu cu evlavie și cu inimă curată.
Mitropolitul Bartolomeu Anania sublinia că rugăciunea trebuie însoțită de credință și de participarea conștientă a minții. Totodată, Tradiția Bisericii ne învață că rugăciunea este întărită de post, de orientarea către răsărit și de o viață curată. Toate acestea nu sunt simple gesturi exterioare, ci mijloace prin care omul își adună întreaga ființă în fața lui Dumnezeu.
Rugăciunea începe cu credința
Temelia oricărei rugăciuni este credința. Fără credință, rugăciunea devine o simplă recitare de cuvinte.
Sfânta Scriptură spune limpede:
„Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută.”(Evrei 11, 6).
A avea credință înseamnă să fim convinși că Dumnezeu există, că ne ascultă și că lucrează spre binele nostru, chiar dacă răspunsul Său nu este întotdeauna cel pe care îl așteptăm.
Mitropolitul Bartolomeu Anania explică faptul că această credință presupune și participarea intelectului. Cu alte cuvinte, omul trebuie să înțeleagă ceea ce spune în rugăciune. Nu este suficient să repetăm mecanic texte învățate pe de rost. Fiecare cuvânt trebuie trăit, fiecare cerere trebuie conștientizată.
Atunci când rostim „Facă-se voia Ta”, trebuie să fim pregătiți să primim voia lui Dumnezeu. Când spunem „Și ne iartă nouă greșelile noastre”, trebuie să fim hotărâți să-i iertăm și noi pe ceilalți.
Rugăciunea adevărată implică întreaga persoană: mintea, inima și voința.
Să ne rugăm cu mintea adunată
Una dintre cele mai mari lupte ale rugăciunii este împrăștierea minții. În timp ce buzele rostesc rugăciunea, gândurile aleargă la problemele zilei, la griji, la planuri sau la amintiri.
Sfinții Părinți spun că aceasta este una dintre cele mai grele nevoințe ale vieții duhovnicești. Tocmai de aceea, înainte de rugăciune este bine să lăsăm deoparte preocupările zilnice și să ne liniștim câteva clipe.
Nu contează atât lungimea rugăciunii, cât atenția cu care este făcută. O rugăciune scurtă, dar spusă cu inimă și cu mintea prezentă, este mai plăcută lui Dumnezeu decât multe cuvinte rostite fără luare-aminte.
Domnul Iisus Hristos Însuși ne îndeamnă :
„Când vă rugaţi, nu spuneţi multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate.”(Matei 6, 7).
Așadar, rugăciunea nu este o înșiruire de formule, ci un dialog viu cu Dumnezeu.
De ce ne rugăm către răsărit?
În tradiția ortodoxă există obiceiul de a ne orienta către răsărit atunci când ne rugăm. Acest gest are o profundă semnificație biblică și simbolică.
Răsăritul este locul de unde vine lumina. Hristos este numit în cântările Bisericii „Soarele Dreptății”, iar venirea Sa cea de-a doua va fi asemenea fulgerului care se arată de la răsărit.
Mântuitorul spune:
„Căci precum fulgerul iese de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi venirea Fiului Omului.”(Matei 24, 27).
Atunci când ne rugăm către răsărit, ne exprimăm așteptarea revenirii lui Hristos și dorința de a trăi pregătiți pentru întâlnirea cu El.
Desigur, Dumnezeu este pretutindeni și ascultă rugăciunea oriunde s-ar afla omul. Orientarea către răsărit nu limitează prezența lui Dumnezeu, ci ne ajută pe noi să ne amintim de făgăduințele Sale și de speranța Învierii.
Rugăciunea și postul merg împreună
Mitropolitul Bartolomeu Anania amintește un adevăr pe care îl găsim în întreaga Tradiție a Bisericii: cea mai puternică rugăciune este aceea însoțită de post.
Mântuitorul a arătat limpede acest lucru după vindecarea copilului demonizat. Apostolii nu reușiseră să alunge demonul, iar când L-au întrebat de ce, Domnul le-a răspuns:
„Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post.”(Matei 17, 21).
Postul nu este doar o abținere de la anumite alimente. El înseamnă înfrânare, disciplină și curățirea sufletului de patimi. Atunci când omul postește, trupul devine mai liniștit, iar sufletul mai receptiv la harul lui Dumnezeu.
Rugăciunea fără post poate deveni lipsită de putere, iar postul fără rugăciune riscă să se transforme într-o simplă dietă. Cele două se completează și se întăresc reciproc.
De ce este bine să ne rugăm dimineața înainte de masă?
Un sfat practic al Părinților este ca rugăciunea de dimineață să fie făcută înainte de micul dejun.
Aceasta presupune o stare minimă de post și o minte încă neîmprăștiată de grijile zilei. În primele momente ale dimineții, sufletul poate intra mai ușor în dialog cu Dumnezeu.
Experiența duhovnicească a Bisericii arată că stomacul prea plin îngreunează rugăciunea. După o masă copioasă apare somnolența, iar atenția se diminuează.
Nu întâmplător Psalmistul David spune:
„Dimineața vei auzi glasul meu; dimineața voi sta înaintea Ta și mă vei vedea.”(Psalmul 5, 3).
Începând ziua cu rugăciune, Îi dăruim lui Dumnezeu primele clipe ale zilei . Îi încredințăm întreaga zi și cerem binecuvântarea Lui asupra tuturor lucrărilor noastre.
Smerenia, haina rugăciunii
Nicio rugăciune nu poate rodi fără smerenie. Dumnezeu nu caută oameni care se consideră desăvârșiți, ci inimi zdrobite și smerite.
Psalmistul David spune:
„Jertfa lui Dumnezeu, duhul umilit, inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.”(Psalmul 50, 18).
Atunci când ne rugăm, nu trebuie să venim înaintea lui Dumnezeu cu pretenții sau cu sentimentul că merităm ceva. Tot ceea ce primim este darul iubirii Sale.
Vameșul din Evanghelie nu îndrăznea nici măcar să-și ridice ochii spre cer și spunea doar:
„Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului.”(Luca 18, 13).
Iar Domnul a spus că acesta s-a întors mai îndreptat decât fariseul care se lăuda cu faptele sale.
Smerenia deschide cerul, în timp ce mândria închide ușa harului.
Statornicia în rugăciune
Nu trebuie să ne rugăm doar atunci când avem necazuri. Relația cu Dumnezeu se construiește zilnic.
Sfântul Apostol Pavel îndeamnă:
„Rugați-vă neîncetat.” (1 Tesaloniceni 5, 17).
Aceasta nu înseamnă că trebuie să stăm toată ziua cu cartea de rugăciuni în mână, ci că întreaga noastră viață trebuie să fie pătrunsă de prezența lui Dumnezeu.
Putem spune în timpul lucrului: „Doamne, ajută-mă!”, putem mulțumi pentru binefacerile primite sau putem rosti Rugăciunea lui Iisus:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”
Această rugăciune scurtă adună mintea și încălzește inima, fiind recomandată de numeroși Sfinți Părinți.
Rugăciunea schimbă omul
Poate că cea mai mare minune a rugăciunii nu este schimbarea împrejurărilor exterioare, ci schimbarea omului însuși.
Prin rugăciune, sufletul se liniștește, patimile se domolesc, frica se transformă în nădejde, iar deznădejdea în pace.
Cel care se roagă cu credință începe să privească lumea prin ochii lui Hristos. Devine mai răbdător, mai iertător și mai iubitor.
Nu întotdeauna Dumnezeu schimbă situațiile în care ne aflăm, dar întotdeauna poate schimba inima celui care se roagă.
Harul rugăciunii lucrează încet, asemenea ploii care pătrunde în pământ și îl face roditor.
A ne așeza la rugăciune înseamnă mai mult decât a rosti anumite cuvinte
Înseamnă să venim înaintea lui Dumnezeu cu credință, cu mintea trează, cu inima smerită și cu dorința sinceră de a-I împlini voia. Rugăciunea capătă putere atunci când este unită cu postul, când este făcută cu atenție și când izvorăște dintr-o viață de pocăință și de iubire.
Să începem fiecare zi cu rugăciune, înainte de orice altă preocupare, să ne îndreptăm inimile către Hristos și să ne aducem aminte că El ascultă fiecare suspin sincer. Chiar dacă uneori nu primim răspunsul dorit, Dumnezeu nu rămâne niciodată nepăsător față de rugăciunea făcută cu credință.
Să urmăm îndemnul Mitropolitului Bartolomeu Anania și al întregii Tradiții ortodoxe: să ne rugăm conștient, cu credință vie, cu mintea și inima unite, însoțind rugăciunea de post și de o viață curată. Atunci rugăciunea nu va mai fi doar o datorie zilnică, ci va deveni izvor de pace, de putere și de lumină, călăuzindu-ne pașii spre întâlnirea veșnică cu Domnul nostru Iisus Hristos.