Suferința unui copil este una dintre cele mai grele încercări pentru o familie și, totodată, una dintre întrebările în fața cărora mintea omenească rămâne adesea fără răspuns. De ce îngăduie Dumnezeu boala unui copil nevinovat?
De ce unii copii se nasc cu neputințe, iar alții trec prin boli grele încă din primii ani de viață?
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul ne îndeamnă să privim această taină nu prin deznădejde, ci prin încrederea că Dumnezeu vede întreaga viață a omului și știe ceea ce îi este cu adevărat de folos pentru mântuire.
Suferința copiilor, o întrebare care doare
Atunci când un om matur se îmbolnăvește, încercăm uneori să găsim explicații. Ne gândim la felul său de viață, la vârstă, la anumite greșeli sau pur și simplu la fragilitatea firii omenești. Dar atunci când suferă un copil, toate aceste explicații par să se prăbușească.
Copilul este asociat cu nevinovăția, bucuria și începutul vieții. Tocmai de aceea, imaginea unui copil bolnav ne tulbură atât de profund.
Întrebarea „De ce?” se poate transforma chiar într-o încercare a credinței: dacă Dumnezeu este bun și iubitor, de ce îngăduie asemenea suferințe?
Credința ortodoxă nu ne cere să devenim nepăsători în fața durerii și nici să pretindem că deținem explicația exactă pentru fiecare boală. Există taine pe care omul nu le poate cuprinde pe deplin. Dumnezeu vede însă ceea ce noi nu vedem: întreaga existență a omului, nu numai câțiva ani ai vieții sale pământești.
Ce spune Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul
Întrebat tocmai despre suferința copiilor, Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul răspunde printr-un cuvânt care ne cheamă la încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu:
„Dumnezeu știe ce-i folosește fiecăruia și de aceea îi dă cele ce i se potrivesc. Nu-i dă omului ceva care să nu-i folosească.”
Mai departe, Cuviosul arată că Dumnezeu poate îngădui chiar o neputință trupească atunci când aceasta, într-un chip pe care noi nu îl putem vedea imediat, poate deveni prilej de folos duhovnicesc.
Aceste cuvinte nu trebuie înțelese ca și cum orice boală ar fi o pedeapsă trimisă direct de Dumnezeu. O asemenea concluzie ar putea răni profund părinții și copiii care trec prin suferință.
Sensul cuvântului duhovnicesc este mai adânc: chiar și atunci când omul întâlnește o realitate dureroasă, Dumnezeu îl poate însoți și poate lucra spre binele său în mijlocul acelei încercări.
Boala nu înseamnă că Dumnezeu a părăsit copilul
Una dintre cele mai dureroase ispite ale părinților este gândul că Dumnezeu i-a părăsit sau că boala copilului reprezintă o pedeapsă pentru anumite păcate.
Nu avem dreptul să judecăm astfel suferința altuia.
Însuși Mântuitorul Iisus Hristos respinge ideea unei legături mecanice între orice suferință și păcatul personal.
În Sfânta Evanghelie după Ioan, vedem că:
„Şi ucenicii Lui L-au întrebat, zicând: Învăţătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?Iisus a răspuns: Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.” (Ioan 9, 2-3).
Acest răspuns este esențial.
Nu putem privi un copil bolnav și să spunem că suferința lui este dovada unei pedepse dumnezeiești. Nu cunoaștem judecățile lui Dumnezeu și nu trebuie să transformăm credința într-un tribunal pentru cei aflați deja în durere.
Dimpotrivă, în fața bolii suntem chemați la milă, rugăciune, apropiere și ajutor concret.
Dumnezeu poate scoate binele chiar și din încercare
Creștinismul nu afirmă că durerea este bună în sine. Boala rămâne boală, despărțirea rămâne dureroasă, iar lacrimile părinților sunt adevărate.
Dar credința mărturisește ceva mai puternic: răul și suferința nu au ultimul cuvânt.
Dumnezeu poate transforma chiar și o încercare într-un loc al întâlnirii cu El.
Uneori, în jurul unui copil bolnav se schimbă o familie întreagă. Părinții învață răbdarea, frații învață compasiunea, rudele se apropie, iar oameni care până atunci trăiau fără să se gândească prea mult la Dumnezeu încep să se roage.
Aceasta nu înseamnă că trebuie să spunem că boala a fost necesară pentru ca acele lucruri să se întâmple. Înseamnă că Dumnezeu poate face să rodească binele chiar într-o situație pe care omul nu și-ar fi ales-o niciodată.
Aici se află una dintre marile taine ale Proniei dumnezeiești.
Viața pământească nu este întreaga existență
Dacă am privi existența omului numai între naștere și moarte, multe suferințe ar părea definitiv nedrepte și fără sens.
Creștinul însă privește viața prin perspectiva veșniciei.
Pentru Dumnezeu, scopul ultim al omului nu este să trăiască pe pământ fără nicio durere, ci să ajungă la comuniunea veșnică cu El. Sănătatea este un dar extraordinar și trebuie păzită, iar boala trebuie tratată. Însă nici sănătatea nu este cel mai mare bine, după cum nici boala nu este cel mai mare rău.
Cel mai mare bine este apropierea de Dumnezeu.
De aceea, ceea ce nouă ni se pare o pierdere poate avea, în perspectiva veșniciei, un înțeles pe care acum nu îl putem vedea.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Căci necazul nostru de acum, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică covârşitoare,” (2 Corinteni 4, 17).
Acest cuvânt nu micșorează durerea omului. El îi deschide însă o perspectivă dincolo de durere.
Ce pot face părinții unui copil bolnav?
Pentru un părinte, teologia singură nu poate șterge lacrimile. Când propriul copil suferă, cuvintele devin puține.
În asemenea momente, părintele creștin este chemat să facă tot ceea ce îi stă în putere: să caute îngrijire medicală competentă, să urmeze tratamentul recomandat, să fie aproape de copil și, în același timp, să se roage.
Credința nu este opusă medicinei.
Rugăciunea și tratamentul medical nu sunt două drumuri care se exclud. Omul poate cere ajutorul lui Dumnezeu și, în același timp, poate folosi cu responsabilitate mijloacele medicale pe care le are la dispoziție.
Părinții se pot ruga simplu: „Doamne, vindecă-l pe copilul meu, dacă este spre binele lui, și dă-ne putere să trecem prin această încercare.”
Uneori vine vindecarea pe care o așteptăm. Alteori drumul este lung. Iar uneori răspunsul lui Dumnezeu rămâne o taină.
Credința înseamnă să nu încetăm să-L căutăm pe Dumnezeu nici atunci când nu înțelegem.
Să nu rănim prin cuvinte familiile care suferă
Există și o responsabilitate a celor din jur.
În fața unei familii care are un copil grav bolnav, nu este potrivit să oferim explicații categorice despre motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit boala. Expresii precum „așa a vrut Dumnezeu”, „este pentru păcatele cuiva” sau „trebuia să se întâmple” pot adăuga o rană peste o rană deja deschisă.
Uneori, cea mai creștinească faptă este să fim pur și simplu acolo.
Să ascultăm. Să ne rugăm. Să ajutăm familia cu ceea ce are nevoie. Să ducem o mâncare, să ajutăm cu ceilalți copii, să contribuim la tratament sau să oferim câteva ore de odihnă unui părinte epuizat.
Dragostea concretă poate deveni ea însăși un răspuns la întrebarea despre prezența lui Dumnezeu în mijlocul suferinței.
Taina rămâne, dar Dumnezeu nu încetează să iubească
Nu avem un răspuns omenesc care să explice fiecare boală a fiecărui copil.
Și poate că trebuie să avem smerenia de a recunoaște acest lucru.
Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul ne îndreaptă însă către încrederea că Dumnezeu cunoaște ceea ce noi nu cunoaștem. El vede începutul și sfârșitul, viața pământească și veșnicia, suferința și roadele nevăzute care se pot naște dintr-o încercare.
Creștinul nu este chemat să iubească suferința, ci să-L iubească pe Dumnezeu și să nu-și piardă nădejdea în mijlocul ei.
În suferință, să nu pierdem nădejdea
Atunci când vedem un copil bolnav, poate că întrebarea cea mai folositoare nu este numai: „De ce a îngăduit Dumnezeu aceasta?”, ci și: „Cum putem aduce mai multă iubire în această suferință?”
Unele răspunsuri le vom afla poate numai în veșnicie.
Până atunci, rămân credința, rugăciunea, medicina, dragostea și nădejdea.
Dumnezeu cunoaște fiecare lacrimă a copilului și fiecare noapte nedormită a părinților. Iar cuvântul Cuviosului Paisie ne cheamă să ne încredințăm că, dincolo de ceea ce putem înțelege acum, nimic din viața omului nu este ascuns privirii și iubirii lui Dumnezeu:
„Dumnezeu știe ce-i folosește fiecăruia și de aceea îi dă cele ce i se potrivesc. Nu-i dă omului ceva care să nu-i folosească.”