Plecarea unui copil de acasă, mai ales atunci când este însoțită de răzvrătire, îndepărtare de familie sau abandonarea vieții duhovnicești, poate deveni una dintre cele mai grele încercări pentru părinți.
Durerea este cu atât mai mare cu cât aceștia simt că nu mai pot interveni ca înainte. Cuviosul Paisie Aghioritul îi îndeamnă însă pe părinți să nu cadă în deznădejde, ci să păstreze dragostea, legătura cu propriul copil și, mai presus de toate, rugăciunea pentru el.
Când copilul pleacă, să nu-i închidem ușa inimii
Există momente în viața unei familii în care părinții descoperă, cu multă durere, că nu mai pot hotărî în locul copilului lor. Copilul a crescut, are propriile alegeri, propriile prietenii și propriile căutări. Uneori, aceste alegeri îl pot îndepărta nu numai de casă, ci și de valorile în care a fost crescut.
Pentru un părinte credincios, o asemenea situație poate fi copleșitoare. Apare întrebarea: „Unde am greșit?”. Apoi vin frica, mustrarea de sine și gândul că totul este pierdut.
Învățătura Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul este însă plină de nădejde. Chiar și atunci când copilul pleacă de acasă, părinții trebuie să încerce să păstreze măcar o legătură cu el. Firul poate fi foarte subțire, dar nu trebuie rupt.
De ce? Pentru ca, atunci când copilul își va veni în fire și va dori să se întoarcă, să știe că există un loc în care este așteptat.
Este aceeași taină pe care o vedem în pilda fiului risipitor. Tatăl nu aprobă plecarea fiului și nici viața lui dezordonată. Dar nici nu încetează să fie tată. Iar când fiul se întoarce, găsește drumul spre casă deschis.
Casa trebuie să rămână un loc al dragostei și al păcii
Cuviosul Paisie subliniază un adevăr esențial pentru viața de familie: în casă trebuie să existe o atmosferă de dragoste și pace.
Copilul poate pleca. Poate fi atras de anturaje, de promisiunea unei libertăți fără limite sau de un mod de viață foarte diferit de cel al familiei sale. Poate chiar să creadă, pentru o vreme, că lumea îi oferă ceea ce părinții nu i-au putut oferi.
Dar dacă în casa părintească a cunoscut dragostea adevărată, amintirea acesteia poate lucra în sufletul lui chiar și după mulți ani.
Omul uită multe cuvinte, dar uită greu locul în care a fost iubit.
De aceea, pacea dintre părinți, blândețea, iertarea și căldura familiei sunt mai mult decât simple virtuți casnice. Ele pot deveni, într-o zi, drumul pe care copilul se va întoarce.
În schimb, dacă amintirile lui sunt alcătuite mai ales din certuri, reproșuri, amenințări și neînțelegeri, întoarcerea devine mai grea. Nu pentru că părinții nu l-ar iubi, ci pentru că el nu mai asociază casa cu pacea.
Părinții nu pot constrânge inima copilului să se întoarcă. Pot însă avea grijă ca lumina din casa lor să nu se stingă.
Nu orice greșeală trebuie întâmpinată cu ceartă
Atunci când copilul începe să facă alegeri greșite, prima reacție a părintelui este adesea aceea de a-l opri imediat. Intenția poate fi bună, dar felul intervenției este foarte important.
Cuviosul Paisie îi sfătuia pe părinți să facă deosebire între o greșeală gravă și una care poate fi trecută puțin cu vederea. Dacă fiecare abatere provoacă o ceartă, fiecare întârziere devine un interogatoriu și fiecare neînțelegere se transformă într-o confruntare, copilul poate ajunge să se îndepărteze și mai mult.
Aceasta nu înseamnă nepăsare și nici aprobarea răului.
Înseamnă discernământ.
Uneori trebuie să vorbim. Alteori trebuie să așteptăm. Uneori este necesară o intervenție fermă, mai ales când există un pericol serios. Alteori, o mustrare repetată nu mai îndreaptă nimic, ci numai irită și închide sufletul celui tânăr.
Dragostea părintească are nevoie, așadar, și de răbdare.
Vorba bună poate ajunge acolo unde reproșul nu ajunge
Cuviosul Paisie oferă și un exemplu foarte simplu. Dacă un copil se întoarce mereu noaptea târziu acasă, mama poate să-i vorbească nu prin amenințări, ci printr-o întrebare care să-i trezească propria conștiință: dacă el ar fi părinte și copiii lui ar întârzia noaptea, nu s-ar neliniști?
Este o diferență uriașă între a-i spune unui copil „Ești iresponsabil!” și a-l ajuta să înțeleagă durerea pe care comportamentul său o provoacă.
Reproșul „Ești iresponsabil!” îl poate determina să se apere. În schimb, întrebarea spusă cu blândețe îl invită să gândească, să se pună în locul părintelui și să înțeleagă neliniștea pe care o provoacă.
Părintele creștin nu urmărește numai obținerea unei ascultări exterioare. El dorește trezirea conștiinței copilului. Iar conștiința nu se trezește întotdeauna prin glas ridicat. De multe ori, un cuvânt spus cu durere și dragoste rămâne mult mai adânc în suflet.
Copilul poate părea că nu ascultă. Poate răspunde nepotrivit sau poate pleca fără să spună nimic. Totuși, cuvântul bun poate rămâne în el și poate rodi mai târziu.
Părinții să nu cadă în deznădejde
Una dintre cele mai importante învățături ale Cuviosului Paisie este aceasta: nici măcar o cădere gravă a copilului nu trebuie să-i ducă pe părinți la deznădejde.
Este ușor pentru un părinte să privească greșeala de astăzi ca pe o sentință pentru întreaga viață a copilului. Dar omul se schimbă. Tânărul care astăzi respinge sfatul poate ajunge peste câțiva ani să înțeleagă exact ceea ce părinții încercau să-i spună.
Tinerețea este adesea însoțită de impulsivitate, lipsă de experiență și dorința de afirmare. În plus, fiecare generație crește într-un anumit context, cu ispitele și presiunile ei.
Cuviosul Paisie atrăgea atenția asupra faptului că trebuie luate în considerare și împrejurările în care cresc tinerii. Aceasta nu înseamnă că răul devine bine sau că păcatul trebuie justificat. Înseamnă că omul trebuie privit cu milă și discernământ, nu numai judecat după căderea lui.
Părintele trebuie să vadă dincolo de greșeala prezentă și să nu înceteze să creadă că fiul sau fiica sa se poate ridica.
Rugăciunea părinților lucrează în taină
Ce poate face însă o mamă atunci când fiul nu mai primește niciun sfat? Ce poate face un tată atunci când fiecare încercare de apropiere pare să producă o distanță și mai mare?
Poate face ceva ce nu depinde de disponibilitatea copilului: se poate ruga.
Cuviosul Paisie vorbește despre rugăciunea făcută „cu durere”. Nu este o rugăciune rostită mecanic, ci strigătul unui părinte care își pune copilul înaintea lui Dumnezeu.
Uneori părinții vor să rezolve totul prin cuvinte. Repetă aceleași sfaturi, aceleași avertismente și aceleași reproșuri, până când copilul nu le mai aude.
Există însă momente în care trebuie spus mai puțin copilului și mai mult lui Dumnezeu despre copil.
Rugăciunea nu înseamnă renunțarea la responsabilitate. Părintele intervine când există un pericol adevărat și face ceea ce îi stă în putere. Dar, după ce posibilitățile omenești se termină, el nu rămâne fără ajutor. Îl poate încredința pe copil Domnului Iisus Hristos și Maicii Domnului.
Să-l așteptăm fără să-i aprobăm rătăcirea
A păstra legătura cu un copil care s-a îndepărtat nu înseamnă să aprobăm tot ceea ce face. Dragostea creștină nu confundă binele cu răul.
Părintele poate spune: „Nu sunt de acord cu ceea ce faci”, fără să spună: „Nu mai ești copilul meu”.
Poate refuza să susțină o alegere greșită, fără să înceteze să iubească omul care a făcut-o.
Aceasta este una dintre cele mai dificile forme ale iubirii părintești: să rămâi aproape fără să devii complice la rău și să spui adevărul fără să distrugi puntea dintre suflete.
Copilul trebuie să știe că există un drum spre casă. Poate că nu-l va urma astăzi. Poate nici mâine. Dar într-o zi, după dezamăgiri, greșeli și multă suferință, s-ar putea să caute tocmai acel drum.
Atunci va conta enorm să-și amintească faptul că acasă există cineva care se roagă pentru el.
Niciodată să nu încetăm să nădăjduim
Când copilul pleacă de acasă, părinții nu-l mai pot ocroti așa cum o făceau în copilărie. Nu-i pot controla toate alegerile și nici nu-i pot lua libertatea. Pot însă păstra ceva foarte important: dragostea, rugăciunea și ușa sufletului deschisă.
Să-i vorbească atunci când trebuie să-i vorbească. Să tacă atunci când cuvintele nu mai folosesc. Să intervină cu discernământ atunci când primejdia este mare. Să nu transforme însă fiecare greșeală într-o ruptură și fiecare neascultare într-un motiv de deznădejde. Mai ales, să se roage. În pilda evanghelică, tatăl fiului risipitor nu merge să-l aducă acasă cu forța. Îl așteaptă. Iar când îl vede întorcându-se, nu-i închide poarta.
Aceasta rămâne una dintre cele mai puternice imagini ale iubirii părintești: să păstrezi aprinsă lumina casei chiar și atunci când copilul tău s-a îndepărtat de ea.
Pentru că o plecare nu este întotdeauna sfârșitul. Uneori, prin răbdarea părinților, prin dragostea lor și prin lucrarea tainică a lui Dumnezeu, ea poate deveni începutul unei întoarceri.