Rugăciunea nu este doar rostirea unor cuvinte și nici împlinirea unei datorii religioase.
Ea este întâlnirea vie dintre om și Dumnezeu, întoarcerea inimii către Hristos și deschiderea sufletului către lucrarea Duhului Sfânt. Atunci când omul învață să se roage cu smerenie și dragoste, întunericul lăuntric începe să se risipească, iar în suflet pătrunde lumina dumnezeiască.
Dorul după Dumnezeu este ascuns în inima omului
Omul caută neîncetat bucuria. O caută în oameni, în lucruri, în reușite, în siguranță, în frumusețea acestei lumi. Și totuși, oricâte ar dobândi, rămâne adesea în suflet un dor pe care nimic pământesc nu îl poate stinge.
Acest dor este, în adâncul său, dor după Dumnezeu.
Sfântul Părinte Porfirie Kavsokalivitul vorbește despre această aplecare a omului către Cer ca despre ceva firesc firii noastre. Omul caută veșnicia, chiar dacă uneori nu știe să numească ceea ce caută. Inima lui dorește o bucurie care să nu se sfârșească, o iubire care să nu-l părăsească și o pace pe care împrejurările vieții să nu i-o poată lua.
Iar răspunsul la această căutare este Hristos.
De aceea, viața duhovnicească nu începe cu o tehnică, ci cu întoarcerea către o Persoană. Creștinul nu se roagă unui Dumnezeu îndepărtat și necunoscut, ci lui Hristos, Care îl iubește, îl cheamă și îi cunoaște până și cele mai ascunse mișcări ale inimii.
„Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”
Una dintre marile greșeli ale omului este aceea de a-L căuta pe Dumnezeu numai în afara sa. Așteptăm uneori un semn extraordinar, o minune sau o schimbare spectaculoasă a împrejurărilor pentru a simți apropierea Lui.
Dar Mântuitorul spune:
„Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17, 21).
Aceste cuvinte ne îndreaptă spre taina inimii.
Acolo trebuie să coborâm prin rugăciune. Nu pentru a ne închide egoist în noi înșine, ci pentru a descoperi că Dumnezeu este mai aproape de noi decât ne închipuim.
Sfântul Părinte Porfirie Kavsokalivitul folosește o imagine de o simplitate minunată: dacă nu vrem să trăim în întuneric, trebuie să „întoarcem butonul rugăciunii”, pentru ca lumina dumnezeiască să pătrundă în suflet.
Imaginea spune foarte mult. Lumina există, dar omul trebuie să se deschidă către ea.
Când suntem tulburați, primul nostru impuls este deseori să analizăm totul, să ne frământăm, să căutăm vinovați sau să încercăm să rezolvăm singuri toate lucrurile. Rugăciunea ne învață alt drum: mai întâi să ne întoarcem către Hristos.
„Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Uneori, atât este de ajuns pentru început.
Hristos ne învață să ne rugăm
Ucenicii au văzut în viața Mântuitorului puterea rugăciunii.
De aceea I-au cerut:
„Şi pe când Se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui.” (Luca 11, 1).
Iar Hristos le-a dăruit rugăciunea „Tatăl nostru”.
Prin ea înțelegem că rugăciunea creștină începe cu apropierea de Dumnezeu ca de un Tată: „Tatăl nostru, Care ești în ceruri…”
Nu spunem doar „Tatăl meu”, ci „Tatăl nostru”. Din primele cuvinte ale rugăciunii suntem învățați că nu putem merge către Dumnezeu uitându-i pe ceilalți. Îi purtăm, într-un fel, împreună cu noi.
Mai mult, Hristos ne învață să nu transformăm rugăciunea într-o simplă înșiruire de cereri materiale. Înainte de pâinea cea de toate zilele, spunem: „Sfințească-se numele Tău; vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta…”
Aceasta este adevărata ordine a inimii: mai întâi Dumnezeu, apoi toate celelalte.
Duhul Sfânt îl învață pe om rugăciunea adevărată
Există momente în care omul vrea să se roage, dar nu găsește cuvintele. Mintea îi este împrăștiată, inima îi este grea, iar rugăciunea pare lipsită de putere.
Sfântul Apostol Pavel ne descoperă însă un adevăr plin de mângâiere:
„De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite.” (Romani 8, 26).
Rugăciunea adevărată nu este numai lucrarea omului. Este și lucrarea harului.
Aceasta nu înseamnă că omul trebuie să rămână nepăsător, așteptând să simtă ceva extraordinar. Partea noastră este să ne întoarcem către Dumnezeu cu smerenie, să stăm înaintea Lui și să-I deschidem inima.
Sfântul Părinte Porfirie Kavsokalivitul subliniază cât de mică este strădania omului în comparație cu lucrarea harului. El oferă imaginea unui milion împărțit într-un milion de bucățele: cât una dintre acele bucățele este strădania omenească.
Dumnezeu face restul.
De aceea, rugăciunea nu trebuie transformată într-o încordare. Nu trebuie să încercăm să fabricăm stări duhovnicești și nici să ne măsurăm rugăciunea după emoțiile pe care le simțim. Venim înaintea lui Hristos așa cum suntem.
„Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Una dintre cele mai simple și adânci rugăciuni ale Bisericii este Rugăciunea lui Iisus:
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.”
În câteva cuvinte se află mărturisirea credinței, chemarea Numelui lui Hristos, smerenia și nădejdea în mila lui Dumnezeu.
Putem rosti această rugăciune dimineața, seara, în drum spre serviciu, în timpul unei așteptări, în clipele de teamă sau atunci când gândurile ne tulbură.
Nu numărul cuvintelor este cel care face rugăciunea vie.
Hristos Însuși ne avertizează să nu credem că vom fi ascultați pentru mulțimea vorbelor noastre. Dumnezeu privește la inimă.
Uneori, un singur „Doamne, miluiește!” rostit din adâncul sufletului poate cuprinde o întreagă rugăciune.
Rugăciunea nu poate fi despărțită de iubire
În învățătura Sfântului Părinte Porfirie Kavsokalivitul revine mereu un cuvânt: iubirea.
„Iubirea este totul”, spune el, îndreptându-ne către dragostea pentru Hristos.
Aceasta schimbă perspectiva asupra vieții duhovnicești. Dacă vedem rugăciunea numai ca pe o obligație, ea poate deveni grea. Dacă însă începe să se nască dragostea pentru Hristos, rugăciunea devine dorința de a fi împreună cu Cel iubit.
Un copil nu calculează câte minute trebuie să vorbească cu mama sa. Un om care iubește nu numără cuvintele adresate celui drag. Tot astfel, sufletul care începe să-L iubească pe Hristos Îl caută din ce în ce mai des.
„Doamne, fii cu mine.” „Doamne, luminează-mă.” „Doamne, ajută-l pe cel care suferă.” „Doamne, iartă-mă.” „Slavă Ție, Dumnezeule!” Astfel, întreaga zi poate deveni rugăciune.
Când vine harul, omul vede lumea cu alți ochi
Rugăciunea nu schimbă întotdeauna imediat împrejurările. Dar poate schimba felul în care omul trece prin ele.
Problema poate rămâne, însă în inimă apare nădejdea. Încercarea poate continua, dar omul nu se mai simte singur. Cel care ne-a rănit poate fi același, dar începem să-l privim cu mai puțină mânie și cu mai multă milă.
Aceasta este una dintre lucrările tainice ale harului.
Sfântul Părinte Porfirie Kavsokalivitul spune că atunci când harul îl cercetează pe om, acesta începe să vadă toate lucrurile cu alți ochi.
Nu pentru că lumea s-a schimbat într-o clipă, ci pentru că s-a luminat inima.
Aici se află unul dintre marile daruri ale rugăciunii: ea nu Îl aduce pe Dumnezeu într-un loc în care El nu era, ci îl ajută pe om să descopere prezența Lui.
Să facem din întreaga viață o întoarcere către Hristos
Nu trebuie să așteptăm necazul pentru a ne ruga.
Rugăciunea poate deveni respirația sufletului. Dimineața, să-I încredințăm lui Dumnezeu ziua. Înaintea unei hotărâri, să-I cerem luminare. Când primim un bine, să-I mulțumim. Când greșim, să cerem iertare. Când întâlnim un om aflat în suferință, să-l pomenim înaintea Domnului.
Și când nu avem nimic de cerut, să rămânem pur și simplu înaintea lui Hristos.
Aceasta este frumusețea rugăciunii: nu avem nevoie de un loc extraordinar pentru a începe. Avem nevoie de o inimă care se întoarce către Dumnezeu.
Să începem simplu: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Hristos ne învață să ne rugăm cu credință, smerenie și iubire, iar Duhul Sfânt vine în ajutorul neputinței noastre. De aceea, să nu spunem: „Nu știu să mă rog”.
Să ne întoarcem mintea către Hristos și să-I spunem cu smerenie: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
După frumoasa imagine a Sfântului Părinte Porfirie Kavsokalivitul, să aprindem „butonul rugăciunii” și să lăsăm lumina lui Dumnezeu să pătrundă în teamă, neliniște și tristețe.
Taina rugăciunii nu stă în multe cuvinte, ci în iubire și în întâlnirea inimii cu Hristos. Iar cel care Îl caută sincer pe Dumnezeu descoperă că El este mai aproape decât credea:
„Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.” (Luca 17, 21).