Cărțile duhovnicești ne pot lumina mintea, ne pot încălzi inima și ne pot trezi dorința de a ne apropia mai mult de Dumnezeu.
Dar ele trebuie lecturate cu discernământ. Nu tot ceea ce au făcut marii nevoitori poate fi copiat întocmai în viața noastră. Adevăratul folos al lecturii începe atunci când nu încercăm să devenim peste noapte asemenea sfinților despre care citim, ci primim cu smerenie ceea ce ne ajută să împlinim, în locul și în împrejurările în care trăim, poruncile lui Hristos.
Cărțile duhovnicești sunt călăuze, nu rețete
Există momente în care lecturarea unei cărți duhovnicești ne poate schimba profund. Un cuvânt al unui Sfânt Părinte, o întâmplare din Pateric sau viața unui cuvios ne poate rămâne în inimă multă vreme. Putem simți atunci dorința sinceră de a ne schimba viața, de a ne ruga mai mult, de a ne pocăi și de a ne apropia de Dumnezeu.
Acesta este un lucru bun. Problema apare atunci când confundăm însuflețirea cu măsura noastră duhovnicească.
Citim despre părinții din pustie care petreceau nopți întregi în rugăciune și vrem să facem același lucru. Citim despre ascultarea desăvârșită a unor ucenici și vrem să reproducem imediat acel model. Citim despre posturi aspre, despre tăcere, priveghere, retragerea din lume sau despre harisme extraordinare și începem să credem că tocmai acestea sunt lucrurile pe care trebuie să le căutăm.
Dar cartea duhovnicească nu este o colecție de rețete care trebuie reproduse mecanic.
Ea ne arată în primul rând un duh al viețuirii: pocăința, smerenia, ascultarea, răbdarea, dragostea, lepădarea de egoism și apropierea de Hristos.
Să nu confundăm vârful muntelui cu locul de unde pornim
Viețile marilor nevoitori ne arată adesea culmile vieții duhovnicești. Vedem oameni care au ajuns, după ani sau zeci de ani de nevoință, la o măsură greu de înțeles pentru omul obișnuit.
Greșeala este să citim descrierea culmii și să credem că noi ne aflăm deja acolo.
Este asemenea unui om care citește povestea unui mare alpinist și, impresionat de frumusețea muntelui, pleacă a doua zi spre cel mai înalt vârf fără pregătire, fără călăuză și fără să-și cunoască puterile.
În viața duhovnicească, o asemenea grabă poate avea urmări dureroase.
Tocmai aici apare una dintre ispitele despre care avertizează textul ieromonahului Savatie Baștovoi. Citind despre măsurile înalte ale sfinților, putem cădea în două extreme.
Prima este deznădejdea: „Eu niciodată nu voi putea face așa ceva. Sunt prea slab. Viața sfinților este imposibilă pentru mine.”
A doua este închipuirea de sine: „Și eu pot face aceasta. Și eu sunt pregătit pentru o asemenea nevoință.”
Amândouă ne îndepărtează de folosul adevărat al lecturii.
Dumnezeu ne cere să lucrăm acolo unde ne-a așezat
Majoritatea creștinilor nu trăiesc în pustie și nici într-o mănăstire din Sfântul Munte. Trăiesc în familie, cresc copii, merg la serviciu, plătesc facturi, îngrijesc părinți bătrâni, trec prin neînțelegeri, boli, oboseală și griji.
Aceasta nu înseamnă că sunt lipsiți de posibilitatea unei vieți duhovnicești adevărate.
Dimpotrivă, tocmai aici se află adesea nevoința lor.
Poate că nu putem priveghea o noapte întreagă, dar putem să ne ridicăm dimineața și să spunem cu atenție câteva rugăciuni.
Poate că nu putem trăi în tăcerea pustiei, dar putem refuza să răspundem cu răutate atunci când suntem provocați.
Poate că nu putem avea ascultarea unui mare ucenic din Pateric, dar putem învăța să renunțăm la încăpățânare, să cerem sfat și să nu credem că numai părerea noastră este bună.
Poate că nu putem împărți toată averea săracilor, dar putem vedea omul necăjit care se află chiar lângă noi.
Aceste lucruri par mici. Însă tocmai prin ele începe lucrarea adevărată.
Relația cu duhovnicul are nevoie de adevăr și dragoste
Un loc aparte îl are problema ascultării față de duhovnic. Citind viețile unor mari părinți contemporani sau vechile Paterice, putem întâlni forme de ascultare care ne uimesc.
Sfântul Ignatie Briancianinov atrage însă atenția asupra nevoii de discernământ. Nu orice duhovnic este un mare stareț purtător de harisme extraordinare și nu orice credincios este pregătit pentru ascultarea marilor ucenici ai pustiei.
Această constatare nu desființează ascultarea și nici nu justifică neascultarea. Ea ne cheamă la adevăr.
Relația dintre duhovnic și credincios trebuie să fie una firească, întemeiată pe dragoste, sinceritate, responsabilitate și conștiința propriei măsuri. Duhovnicul nu trebuie transformat în idol, iar credinciosul nu trebuie să se considere un ucenic ajuns deja la măsurile Patericului.
Duhovnicul și fiul duhovnicesc au înaintea lor aceeași țintă: Hristos.
Ei au Evanghelia, poruncile Mântuitorului, experiența Bisericii și învățătura Sfinților Părinți. În acest cadru, credinciosul își mărturisește sincer păcatele și neputințele, primește îndrumare și înaintează treptat.
Ascultarea adevărată nu înseamnă anularea persoanei, ci vindecarea voii egoiste și învățarea smereniei în Biserică.
Puțin, dar cu lucrare
Uneori este mai folositor să lecturăm două pagini și să păstrăm un singur cuvânt decât să terminăm o carte întreagă în grabă.
Lectura duhovnicească nu este concurs.
Nu numărul cărților citite ne apropie de Dumnezeu, ci felul în care adevărul primit începe să lucreze în noi.
Putem opri lectura asupra unui singur gând și să-l purtăm cu noi întreaga zi. Dacă citim despre nejudecarea aproapelui, să încercăm măcar pentru o zi să fim atenți de câte ori judecăm. Dacă citim despre rugăciune, să ne rugăm puțin mai atent. Dacă citim despre iertare, să ne întrebăm sincer dacă există cineva împotriva căruia păstrăm mânie.
Atunci cartea începe să coboare din minte în inimă și din inimă în viață.
Sfinții nu trebuie copiați exterior, ci urmați în duh
Fiecare sfânt a trăit într-un anumit timp, într-un anumit loc și în împrejurări concrete. Formele exterioare ale nevoinței lor pot fi diferite de ale noastre.
Dar duhul rămâne același.
Noi poate nu vom trăi într-o peșteră, dar putem lupta împotriva patimilor.
Nu vom avea nevoința unui pustnic, dar putem avea răbdare în familie.
Nu vom purta aceeași ascultare ca un monah athonit, dar putem lupta împotriva voii proprii.
Nu vom petrece zece ore în rugăciune, dar putem spune „Doamne, miluiește!” cu inimă sinceră în mijlocul unei zile grele.
Aceasta înseamnă să ne folosim cu discernământ de ceea ce lecturăm: să descoperim duhul lucrării și să-l așezăm, cu smerenie, în propria noastră viață.
Cartea trebuie să ne conducă spre Hristos
Scopul lecturii duhovnicești nu este să ne transforme în cunoscători ai vieții duhovnicești, ci în oameni care se pocăiesc și Îl caută pe Dumnezeu.
O carte bună nu ne face să spunem: „Câte lucruri știu!”, ci: „Cât de mult mai am de îndreptat în mine!”
Să lecturăm, așadar, viețile sfinților fără deznădejde și fără închipuire de sine. Să admirăm măsurile lor înalte fără să pretindem că am ajuns la ele. Să primim sfatul duhovnicului cu sinceritate și smerenie, fără să transformăm ascultarea într-o caricatură a marilor experiențe ascetice.
Și, mai ales, să nu uităm că Dumnezeu nu ne va întreba câte cărți duhovnicești am terminat, ci ce am făcut cu adevărul pe care l-am cunoscut.
Dacă o singură pagină ne-a făcut să judecăm mai puțin, să iertăm mai repede, să ne rugăm mai sincer, să ne vedem mai limpede propriile păcate și să iubim mai mult, atunci acea pagină nu a fost lecturată în zadar.
Cea mai folositoare carte duhovnicească este aceea pe care, după ce o închidem, începem să o trăim.