Parabolele Mântuitorului nu sunt simple povestiri menite să facă mai uşor de înţeles un adevăr religios.
Ele sunt chemări adresate omului, ferestre deschise spre Împărăţia lui Dumnezeu şi, mai ales, începuturi ale unui dialog. Prin ele, Hristos nu Se adresează numai oamenilor care Îl ascultau acum două mii de ani, ci fiecăruia dintre noi. În sămânţa aruncată pe pământ, în oaia pierdută, în fiul care se întoarce acasă sau în samarineanul care se opreşte lângă cel rănit ne putem descoperi propria viaţă şi propriul răspuns dat lui Dumnezeu.
Hristos vorbeşte omului pe înţelesul inimii sale
Una dintre trăsăturile impresionante ale propovăduirii Mântuitorului este simplitatea limbajului. Hristos descoperă oamenilor taine adânci, dar nu transformă adevărul dumnezeiesc într-un discurs rece şi inaccesibil. El vorbeşte despre lucruri pe care ascultătorii Săi le cunoşteau: pământ, seminţe, păsări, turme, vii, pescari, năvoade, pâine, datornici, nunţi, părinţi şi copii.
În spatele acestor realităţi obişnuite se deschide însă o lume duhovnicească. Sămânţa devine cuvântul lui Dumnezeu, ogorul devine inima omului, păstorul care îşi caută oaia vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu, iar întoarcerea fiului risipitor descoperă taina pocăinţei şi a iertării.
Hristos Se apropie astfel de om pornind de la ceea ce omul cunoaşte pentru a-l conduce spre ceea ce încă nu cunoaşte.
Această pedagogie dumnezeiască este, în acelaşi timp, o formă a iubirii. Dumnezeu nu-i cere omului să urce mai întâi până la înălţimea Sa pentru a putea auzi adevărul, ci Se apropie El de om. Cuvântul dumnezeiesc îmbracă veşmântul experienţei omeneşti.
De aceea parabolele au rămas vii până astăzi.
„Ce vi se pare?” – invitația lui Hristos la dialog
Mântuitorul nu dorește ca omul să fie doar un ascultător pasiv. Prin parabole, El îl provoacă să gândească, să răspundă și să se așeze el însuși în fața adevărului.
Un exemplu este Pilda celor doi fii, pe care Hristos o începe printr-o întrebare:
„Dar ce vi se pare? Un om avea doi fii. Şi, ducându-se la cel dintâi, i-a zis: Fiule, du-te astăzi şi lucrează în via mea. ” (Matei 21, 28).
După ce vorbește despre fiul care refuză la început, dar apoi împlinește voia tatălui, și despre cel care promite, dar nu o împlinește, Mântuitorul întreabă:
„Care dintr-aceştia doi a făcut voia Tatălui? Zis-au Lui: Cel de-al doilea. Zis-a lor Iisus: Adevărat grăiesc vouă că vameşii şi desfrânatele merg înaintea voastră în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Matei 21, 31).
Hristos îi conduce astfel pe ascultători spre adevăr prin propriul lor răspuns.
La fel se întâmplă în Pilda samarineanului milostiv (Luca 10, 25-37).
La întrebarea învățătorului de Lege, „Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu? ”(Luca 10, 29), Hristos răspunde prin parabolă, iar la sfârșit îl întreabă: „Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” (Luca 10, 36). „Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea. ” (Luca 10, 37)
Așadar, dialogul nu se încheie cu un răspuns corect, ci cheamă la faptă. Parabola ajunge și la conștiința noastră: Lângă cine mă opresc? Pe lângă cine trec nepăsător? Sunt eu aproapele celui aflat în nevoie? Astfel, parabola nu mai este doar o povestire despre alții, ci devine o întâlnire personală cu Hristos și o chemare la schimbarea vieții.
Parabola cere participarea omului
Mântuitorul explică ucenicilor de ce vorbeşte mulţimilor în pilde, arătând că lor le-a fost dat să cunoască tainele Împărăţiei lui Dumnezeu. Aceste cuvinte nu trebuie înţelese ca şi cum Dumnezeu ar dori ca unii oameni să cunoască adevărul, iar alţii să rămână în întuneric.
Parabola arată tocmai că apropierea de adevărul dumnezeiesc presupune şi deschiderea celui care ascultă.
Dumnezeu vorbeşte, dar omul trebuie să asculte.
Dumnezeu seamănă, dar pământul trebuie să primească sămânţa.
Imaginea semănătorului este, din acest punct de vedere, una dintre cele mai grăitoare. Aceeaşi sămânţă cade lângă drum, pe loc pietros, între spini şi în pământ bun. Nu sămânţa se schimbă, ci locul în care aceasta este primită.
Tot astfel, cuvântul lui Hristos poate ajunge la mulţi oameni, dar poate rodi diferit în fiecare dintre ei.
Unul îl aude şi îl uită. Altul se entuziasmează pentru o vreme. Altul lasă grijile, bogăţia sau plăcerile lumii să înăbuşe viaţa duhovnicească. Iar altul primeşte cuvântul, îl păstrează şi îl lasă să-i transforme viaţa.
Prin urmare, parabola nu ne întreabă numai dacă am înţeles mesajul. Ne întreabă ce fel de pământ suntem.
Adevărul nu este impus, ci oferit
Există o delicateţe dumnezeiască în modul în care Hristos vorbeşte prin parabole. Adevărul este descoperit fără să fie impus. Omul este chemat să înainteze spre el liber.
În aceasta vedem respectul extraordinar pe care Dumnezeu îl are pentru libertatea persoanei. Hristos nu face propagandă. Nu caută adeziuni superficiale şi nu sileşte omul să creadă. El propovăduieşte, cheamă, întreabă şi aşteaptă răspunsul.
Parabola poate, în acelaşi timp, să descopere şi să ascundă. Celui care se apropie cu inimă sinceră îi deschide treptat sensuri noi. Pentru cel indiferent poate rămâne doar o istorisire frumoasă.
Nu pentru că Dumnezeu refuză să-i vorbească, ci pentru că adevărul duhovnicesc nu poate rodi acolo unde omul refuză să-i deschidă uşa inimii.
Tocmai aici dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu se întâlnesc. Dumnezeu oferă cuvântul, dar respectă răspunsul omului.
Parabolele nu vorbesc numai despre trecut
Există ispita de a citi Evanghelia exclusiv istoric: Hristos a spus cândva o parabolă unor oameni care au trăit într-o anumită epocă, iar noi încercăm să aflăm ce a însemnat ea atunci.
Această înţelegere este necesară, dar nu este suficientă.
Evanghelia este cuvânt viu. De aceea, pentru a înţelege cu adevărat o parabolă, trebuie să intrăm noi înşine în ea.
În faţa parabolei fiului risipitor, de exemplu, putem fi fiul care pleacă, risipind darurile primite. Putem fi omul care, după ce şi-a văzut căderea, îşi vine în sine şi porneşte spre casa Tatălui. Dar putem fi şi fratele mai mare, rămas aparent aproape de tată, însă incapabil să se bucure de întoarcerea fratelui său.
Parabola ne obligă astfel să ne întrebăm unde ne aflăm.
La fel se întâmplă cu bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, cu vameşul şi fariseul, cu fecioarele înţelepte şi cele neînţelepte, cu talanţii sau cu oaia pierdută. Personajele Evangheliei nu sunt numai personaje ale trecutului. Chipurile lor pot deveni oglinzi în care se reflectă propriile noastre alegeri.
Să privim lumea cu ochii lui Hristos
A înţelege parabolele înseamnă, în cele din urmă, a învăţa să privim realitatea cu alţi ochi.
Noi vedem adesea un păcătos; Hristos vede un om care se poate întoarce.
Noi vedem un duşman; Hristos ne întreabă dacă putem deveni aproapele lui.
Noi vedem un om neînsemnat; Hristos ne arată un frate.
Noi vedem puţinul pe care îl avem; Hristos vede darul care poate fi înmulţit.
Această schimbare a privirii este una dintre marile lucrări ale parabolelor. Ele nu ne oferă doar informaţii despre Dumnezeu, ci încearcă să transforme modul în care privim lumea, pe ceilalţi şi pe noi înşine.
Creştinul nu este chemat doar să ştie ce spune parabola samarineanului milostiv, ci să se oprească lângă cel rănit. Nu este suficient să admire pocăinţa fiului risipitor, ci trebuie să aibă curajul întoarcerii. Nu ajunge să cunoască parabola talanţilor, dacă îngroapă darurile pe care Dumnezeu i le-a încredinţat. Înţelegerea adevărată se verifică prin viaţă.
Hristos continuă să ne vorbească
Deşi lumea în care trăim este foarte diferită de cea a pescarilor şi agricultorilor din Galileea, inima omului nu şi-a schimbat întrebările fundamentale. Şi astăzi există iubire şi indiferenţă, credinţă şi îndoială, bogăţie şi sărăcie, cădere şi ridicare, egoism şi jertfă, îndepărtare şi întoarcere.
De aceea parabolele nu îmbătrânesc.
Citindu-le, nu suntem chemaţi să rămânem spectatori ai unei conversaţii purtate cândva între Hristos şi oamenii vremii Sale. Suntem chemaţi să intrăm în această conversaţie.
Hristos vorbeşte şi astăzi prin Sfânta Evanghelie. Întrebarea este dacă noi mai avem răbdarea de a-L asculta.
Parabolele sunt unul dintre cele mai frumoase semne ale apropierii lui Dumnezeu de om
Prin imagini simple, Mântuitorul aşază înaintea noastră taine adânci, fără să ne constrângă, fără să ne anuleze libertatea şi fără să ne ofere răspunsuri care să ne scutească de responsabilitate.
El seamănă cuvântul şi aşteaptă rodul.
De aceea, fiecare parabolă este şi o întrebare adresată nouă. Nu este suficient să ştim cine este semănătorul, cine este fiul risipitor sau cine este samarineanul milostiv. Trebuie să descoperim unde suntem noi în această Evanghelie.
Poate tocmai aici se află frumuseţea nesfârşită a parabolelor: au fost rostite acum două mii de ani, dar, atunci când le citim cu inimă deschisă, avem sentimentul că Hristos tocmai S-a aşezat înaintea noastră şi ne întreabă: „Înţeles-aţi toate acestea?”
Iar din clipa aceea nu mai citim doar o parabolă. Începe dialogul.