Sfântul Isaac Sirul este unul dintre acei sfinți ale căror cuvinte, deși scrise cu multe veacuri în urmă, rămân surprinzător de actuale.
Ascet al secolului al VII-lea, episcop pentru scurtă vreme al cetății Ninive și apoi sihastru, el a vorbit cu o îndrăzneală aparte despre iubirea și mila lui Dumnezeu. Tocmai această încredere neclintită în iubirea dumnezeiască face ca scrierile sale să vorbească atât de puternic și omului de astăzi.
Un sihastru care vorbeşte tuturor veacurilor
Sfântul Isaac Sirul este cunoscut mai ales prin cuvintele sale ascetice şi mistice. Deşi a trăit în Mesopotamia secolului al VII-lea, scrierile lui au traversat secole, popoare şi limbi. Ele au fost recomandate de reprezentanţi ai tradiţiei isihaste, precum Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama, Sfinţii Kallist şi Ignatie Xanthopoulos. În spaţiul românesc, moştenirea sa a ajuns prin traduceri importante, între care lucrarea Sfântului Paisie Velicikovski şi volumul al zecelea al Filocaliei, tradus de Părintele Dumitru Stăniloae.
Această răspândire spune ceva. Isaac nu scrie pentru o epocă închisă în trecut. El vorbeşte despre lucrurile nepieritoare: lupta cu patimile, liniştirea minţii, rugăciunea, lacrimile, smerenia, mila, judecarea aproapelui, singurătatea, nădejdea şi întâlnirea omului cu Dumnezeu. Tocmai de aceea poate fi citit astăzi fără sentimentul că deschidem numai un document vechi. Din paginile sale se aude glasul unui om trecut prin experienţa duhovnicească.
Îndrăzneala care se naşte din iubire
A-l numi pe Sfântul Isaac „îndrăzneţ” nu înseamnă a-l prezenta drept un răzvrătit împotriva credinţei Bisericii. Dimpotrivă. Îndrăzneala lui izvorăşte dintr-o încredere radicală în bunătatea lui Dumnezeu şi dintr-o viaţă în căutarea Lui. Pentru Isaac, Dumnezeu nu este o idee rece şi nici un judecător pe care omul trebuie să-L înduplece prin teamă. Dumnezeu este Iubire, iar această convingere luminează felul în care sfântul vorbeşte despre pocăinţă, milă, judecată şi mântuire.
Aici apare forţa scrierilor sale. Sfântul nu micşorează gravitatea păcatului, dar nici nu îngăduie păcatului să devină mai mare, în conştiinţa noastră, decât mila lui Dumnezeu. El nu transformă nevoinţa într-o contabilitate a meritelor, ci o aşază în spaţiul vindecării inimii. Pocăinţa nu este disperare, ci întoarcere. Lacrimile nu sunt semnul unei existenţe fără speranţă, ci devine începutul unei bucurii pe care lumea nu o poate produce.
Să acoperi greşeala fratelui
O dimensiune puternică a învăţăturii sale priveşte relaţia cu aproapele. Isaac îndeamnă la compătimire, la neosândire şi la o delicateţe duhovnicească greu de primit astăzi a verdictelor rapide. El cere omului să nu-l ruşineze pe cel căzut, să-i acopere greşeala şi, dacă nu poate purta povara lui, măcar să-l rabde.
Cât de actual este acest cuvânt într-o vreme în care judecata publică se rosteşte instantaneu, iar greşeala altuia devine spectacol! Creştinul nu este chemat să numească răul bine, dar nici să folosească adevărul ca pe o piatră aruncată în cel rănit. Discernământul fără milă se poate transforma în cruzime, iar zelul fără smerenie poate răni tocmai sufletul pe care pretinde că vrea să-l îndrepte.
La Sfântul Isaac, mila nu este slăbiciune. Este asemănare cu Dumnezeu. Inima curăţită începe să sufere pentru întreaga făptură, să vadă rana din spatele căderii şi să se roage acolo unde altcineva s-ar grăbi să condamne. Aceasta este una dintre cele mai grele nevoinţe: să păstrezi adevărul fără ură şi să iubeşti fără să transformi iubirea în nepăsare.
O lectură care taie respiraţia
Scrierile Sfântului Isaac nu sunt întotdeauna uşoare. Ele trec de la sfaturi concrete despre viaţa ascetică la contemplaţii înalte despre Cruce, pronie, judecată şi Împărăţia lui Dumnezeu. Tocmai această alternanţă le dă o intensitate aparte. Cititorul poate avea impresia că, după câteva rânduri despre o nevoinţă practică, este ridicat brusc spre o perspectivă care îl obligă să-şi revizuiască imaginea despre Dumnezeu şi despre propria viaţă.
Nu întâmplător, Episcopul Kallistos Ware mărturisea că, în afara Sfintei Scripturi, nu întâlnise pe cineva capabil să spună atât de mult în atât de puţine cuvinte. Iar duhovnicul Ieronim de Eghina îşi îndemna ucenicii să citească zilnic din Isaac. O asemenea lectură nu cere grabă. O pagină poate fi suficientă, dacă este citită cu atenţie, lăsată să coboare în inimă şi transformată în întrebare pentru propria conştiinţă.
De aceea, apropierea de Sfântul Isaac seamănă mai puţin cu parcurgerea unei cărţi şi mai mult cu intrarea într-un ţinut duhovnicesc. Nu citeşti doar ca să afli ce a spus autorul, ci eşti provocat să vezi ce se petrece în tine. Unele fraze mângâie. Altele neliniştesc. Unele luminează imediat, altele cer ani de experienţă pentru a fi înţelese fără simplificări.
De ce avem nevoie de Sfântul Isaac Sirul
Omul contemporan trăieşte sub presiunea vitezei, a comparaţiei şi a reacţiei. Suntem încurajaţi să răspundem repede, să clasificăm oamenii, să ne construim imaginea şi să ne apărăm dreptatea. Sfântul Isaac propune o mişcare opusă: intrarea în inimă, tăcerea, răbdarea, compătimirea, rugăciunea şi refuzul osândirii.
Aceasta nu este fugă de lume. Este recuperarea unei priviri curate asupra lumii. Cine se linişteşte înaintea lui Dumnezeu poate începe să-l vadă pe aproapele nu ca adversar, categorie sau problemă, ci ca persoană purtând o taină şi o rană. Cine îşi vede propriile căderi devine mai puţin grăbit să pronunţe sentinţe. Cine gustă mila lui Dumnezeu învaţă, treptat, să ofere milă.
Caracterul viu al învățăturii Sfântului Isaac vine tocmai din această putere de a ne scoate din reflexele epocii. El nu oferă tehnici pentru o viaţă confortabilă, ci o cale de transformare. Nu promite absenţa luptei, ci descoperirea unui sens în mijlocul ei. Nu ne învaţă să ne admirăm sensibilitatea religioasă, ci să ne curăţim inima până când iubirea devine criteriul faptelor noastre.
Îndrăzneala de a crede până la capăt
Poate că aceasta este marea provocare pe care Sfântul Isaac o aşază înaintea noastră: avem îndrăzneala să credem până la capăt că Dumnezeu este bun? Nu doar atunci când viaţa se aşază după dorinţele noastre, ci şi în vremea încercării, a căderii, a aşteptării şi a tăcerii? Avem curajul să ne pocăim fără deznădejde şi să privim greşeala aproapelui fără satisfacţia condamnării?
Pentru Isaac, răspunsul nu se construieşte prin teorii, ci prin viaţă. Rugăciunea, nevoinţa, smerenia şi mila deschid treptat ochii inimii. Atunci credinţa încetează să fie numai o afirmaţie corectă şi devine experienţă. Omul începe să înţeleagă că iubirea dumnezeiască nu este un capitol printre altele, ci lumina în care toate celelalte capătă sens.
Sfântul Isaac Sirul rămâne unul dintre acei Părinţi care nu pot fi citiţi fără urmări
El ne cheamă dincolo de religiozitatea comodă, dincolo de judecarea aproapelui şi dincolo de frica ce întunecă chipul lui Dumnezeu. Îndrăzneala lui este îndrăzneala omului care a luat în serios Evanghelia şi a lăsat iubirea dumnezeiască să-i schimbe privirea.
Poate tocmai de aceea pare atât de viu. Deşi ne despart de el aproape paisprezece veacuri, întrebările lui ajung direct la omul prezentului. Iar dacă vrem să începem să-l cunoaştem, nu este nevoie de grabă. Uneori ajunge o pagină citită încet, cu rugăciune şi sinceritate. Pentru că adevărata întâlnire cu Sfântul Isaac nu se măsoară în pagini terminate, ci în inimi care devin mai smerite, mai milostive şi mai încrezătoare în iubirea lui Dumnezeu.