Dumnezeu nu încetează să vorbească omului. Îi vorbește prin Sfânta Scriptură, prin Biserică, prin oamenii pe care îi întâlnește și, uneori, chiar prin întâmplările neașteptate ale vieții.
Însă glasul Lui nu rodește în noi numai pentru că l-am auzit. Este nevoie de o inimă pregătită să asculte, să înțeleagă și, mai ales, să transforme Cuvântul în viață. Parabola semănătorului ne arată că Dumnezeu Se adresează tuturor, fără deosebire. Întrebarea este: ce fel de pământ găsește Cuvântul Lui în inima noastră?
Semănătorul care nu încetează să semene
„Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. ” (Luca 8, 5).
Imaginea este simplă, dar în spatele ei se ascunde una dintre marile taine ale iubirii dumnezeiești.
Semănătorul este Hristos. Fiul lui Dumnezeu vine în lume, Se apropie de om și îi vestește Împărăția Cerurilor. El nu rămâne departe de pământul nostru frământat de păcat, suferință și moarte, ci intră în istoria omenirii și seamănă pretutindeni Cuvântul vieții.
În același timp, Hristos poate fi înțeles și ca Sămânța însăși.
El spune despre Sine:
„Adevărat, adevărat zic vouă că dacă grăuntele de grâu, când cade în pământ, nu va muri, rămâne singur; iar dacă va muri, aduce multă roadă. ” (Ioan 12, 24).
Prin Pătimirea, moartea și Învierea Sa, Hristos devine izvor de viață pentru întreaga lume. Sămânța cade în pământ, dar nu pentru a dispărea, ci pentru a rodi. Crucea, care părea în ochii oamenilor o înfrângere, devine începutul biruinței.
Această lucrare continuă și astăzi. Hristos seamănă neîncetat.
Dumnezeu nu alege doar pământul bun
Un lucru surprinzător în parabolă este generozitatea Semănătorului. Un agricultor atent ar încerca să nu risipească sămânța. Ar căuta pământul cel mai bun și ar evita drumul, pietrele sau spinii.
Semănătorul din Evanghelie procedează altfel. Sămânța ajunge peste tot.
De ce?
Pentru că Dumnezeu nu hotărăște dinainte cine merită să audă și cine nu. El nu vorbește numai sfinților, numai celor virtuoși sau numai celor care sunt deja pregătiți să-L primească. Cuvântul este oferit tuturor.
Această aparentă „risipă” este, de fapt, măsura iubirii lui Dumnezeu.
Sfântul Apostol Pave ne vorbește despre Dumnezeu:
„Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. ” (1 Timotei 2, 4).
Nimeni nu este abandonat. Nimeni nu este considerat dinainte un pământ fără speranță.
Chiar și acolo unde astăzi sunt pietre, mâine poate exista pământ roditor. Chiar și o inimă sufocată de spinii grijilor și patimilor poate fi curățită. Dumnezeu continuă să semene tocmai pentru că vede în om ceea ce noi, de multe ori, nu mai reușim să vedem.
A auzi nu înseamnă neapărat a asculta
Cuvântul poate ajunge la urechile noastre fără să ajungă la inimă.
Putem asculta Evanghelia în fiecare duminică și totuși să rămânem neschimbați. Putem cunoaște rugăciuni, putem citi cărți duhovnicești, putem vorbi despre Dumnezeu și, cu toate acestea, să nu-L lăsăm să intre cu adevărat în viața noastră.
Există o mare diferență între a auzi și a asculta.
Hristos spune ucenicilor:
„El a zis: Vouă vă este dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, iar celorlalţi în pilde, ca, văzând, să nu vadă şi, auzind, să nu înţeleagă. ” (Luca 8, 10).
Aceste cuvinte nu înseamnă că Dumnezeu ar dori ca unii oameni să nu înțeleagă. Dimpotrivă. Pilda îl cheamă pe om să caute sensul, să se oprească din graba sa și să privească mai adânc.
Hristos nu forțează inima. El vorbește, cheamă, luminează, dar așteaptă răspunsul liber al omului. De aceea, aceeași Evanghelie poate fi ascultată de o sută de oameni și poate rodi în o sută de feluri diferite.
Cele patru pământuri sunt în inima noastră
Suntem tentați să împărțim oamenii în categoriile parabolei: unii sunt pământ bun, alții sunt pietroși, alții sunt plini de spini.
Dar poate că lectura cea mai folositoare este să descoperim toate aceste pământuri în noi înșine.
Uneori inima noastră seamănă cu drumul bătătorit. Auzim Cuvântul, dar suntem atât de distrași, grăbiți sau preocupați, încât el nu mai are timp să pătrundă în noi.
Alteori suntem asemenea pământului pietros. Primim cu entuziasm un îndemn bun, ne hotărâm să ne rugăm mai mult, să iertăm, să ne schimbăm viața. Dar când apar dificultățile, entuziasmul dispare.
Există și perioade în care spinii cresc în noi: grijile, dorința de câștig, orgoliul, comparația cu ceilalți, plăcerile, neliniștea și preocuparea excesivă pentru lucrurile trecătoare. Cuvântul există, dar nu mai are loc să respire.
Și există, prin harul lui Dumnezeu, momente în care devenim pământ bun. Ascultăm. Păstrăm. Înțelegem. Împlinim.
Marea lucrare duhovnicească nu constă, așadar, în a-i judeca pe ceilalți după pământul lor, ci în a ne îngriji propriul ogor.
Dumnezeu ne vorbește și prin viața noastră
Dumnezeu nu ne vorbește numai atunci când deschidem Biblia sau când intrăm într-o biserică.
El poate folosi chiar viața noastră pentru a ne chema.
O întâlnire poate deveni o chemare. O despărțire ne poate obliga să înțelegem cât de trecătoare sunt lucrurile de care ne agățăm. O suferință poate schimba ordinea priorităților. Bucuria venirii unui copil poate deschide inima spre recunoștință. Iertarea neașteptată primită de la cineva ne poate face să înțelegem altfel mila lui Dumnezeu.
Uneori Dumnezeu ne vorbește chiar printr-o ușă care se închide.
Nu înseamnă că trebuie să vedem în fiecare întâmplare un „semn” extraordinar și nici să interpretăm superstițios viața. Înseamnă să trăim cu atenție, întrebându-ne ce putem învăța duhovnicește din ceea ce ni se întâmplă.
Omul credincios nu caută obsesiv semne. El caută prezența lui Dumnezeu.
Iar Dumnezeu poate transforma până și o încercare într-un loc al întâlnirii cu El.
De ce uneori nu-L mai auzim?
Poate că una dintre marile probleme ale omului contemporan nu este faptul că Dumnezeu tace, ci faptul că noi trăim într-un zgomot aproape neîntrerupt.
Avem informație, imagini, mesaje, opinii și preocupări la orice oră. Mintea este permanent ocupată. Liniștea a devenit greu de suportat.
Dar Dumnezeu vorbește adesea discret.
Pentru a-L asculta avem nevoie de oprire, rugăciune și trezvie.
Nu întâmplător Părinții Bisericii au acordat o importanță atât de mare liniștii inimii. Omul care nu se mai oprește niciodată ajunge să nu se mai întâlnească nici măcar cu sine însuși, cu atât mai puțin să distingă chemarea lui Dumnezeu.
Rugăciunea nu înseamnă numai să-I vorbim lui Dumnezeu. Înseamnă și să facem în noi suficientă liniște pentru a-L asculta.
Cuvântul trebuie să devină faptă
Există însă încă un pas. Nu este suficient să auzim. Nici măcar să înțelegem nu este suficient. Cuvântul trebuie trăit.
Dacă Evanghelia ne vorbește despre iertare, rodul apare când iertăm. Dacă ne vorbește despre milostenie, rodul apare când mâna noastră se deschide spre cel aflat în nevoie. Dacă ne vorbește despre rugăciune, rodul începe atunci când ne rugăm. Dacă ne cere să nu judecăm, sămânța încolțește atunci când refuzăm să osândim.
Credința devine roditoare prin viață.
De aceea, întrebarea importantă după ascultarea Evangheliei nu este numai „Ce am înțeles?”, ci și „Ce voi schimba în viața mea?”
Aici se vede pământul bun.
Nicio sămânță a lui Dumnezeu nu este zadarnică
Uneori ne descurajăm pentru că nu vedem rezultate. Ne rugăm pentru cineva și omul pare că nu se schimbă. Încercăm să facem bine și nu vedem rodul. Vorbim copiilor noștri despre credință și avem impresia că nu ne ascultă.
Parabola Semănătorului ne învață răbdarea.
Dumnezeu nu ne cere să controlăm rodirea. Ne cere să semănăm, să îngrijim și să rămânem credincioși.
Prorocul Isaia redă făgăduința Domnului:
,,Precum se coboară ploaia şi zăpada din cer şi nu se mai întoarce până nu adapă pământul şi-l face de răsare şi rodeşte şi dă sămânţă semănătorului şi pâine spre mâncare,Asa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui.” (Isaia 55, 10-11).
Există semințe care încolțesc repede și semințe care așteaptă multă vreme.
Noi vedem clipa. Dumnezeu vede întreaga viață.
Să devenim pământ bun
Dumnezeu vorbește fiecăruia. Vorbește celui credincios și celui care se îndoiește, celui puternic și celui căzut, celui care Îl caută și chiar celui care încă fuge de El. Semănătorul nu obosește și nu Își retrage mâna.
Întrebarea este dacă noi Îl ascultăm.
Poate că astăzi inima noastră este plină de pietre. Poate este acoperită de spinii grijilor. Poate a devenit asemenea unui drum bătătorit de prea multe dezamăgiri. Dar niciunul dintre aceste pământuri nu este condamnat să rămână pentru totdeauna astfel.
Inima poate fi lucrată.
Prin rugăciune, pocăință, Spovedanie, Sfânta Împărtășanie, citirea Scripturii, iertare și milostenie, Dumnezeu curăță treptat ogorul lăuntric al omului.
Să-I cerem, așadar, Domnului nu neapărat să ne vorbească mai tare, ci să ne ajute să ascultăm mai bine. Să ne curețe inima de pietre și spini, să ne dea răbdare și puterea de a păstra Cuvântul primit.
Pentru că Dumnezeu seamănă neîncetat.
Iar acolo unde găsește o inimă care Îl primește, chiar și cea mai mică sămânță poate deveni începutul unei vieți noi și poate aduce rod însutit.