Printre cele mai cunoscute parabole rostite de Mântuitorul Iisus Hristos se află Pilda Samarineanului Milostiv (Luca 10, 25-37).
Această pildă este atât de familiară creștinilor, încât mulți nu mai realizează cât de șocantă a fost pentru ascultătorii evrei ai vremii. Domnul putea alege orice personaj pentru a întruchipa modelul iubirii față de aproapele, însă l-a ales tocmai pe un samarinean, adică pe un om aparținând poporului pe care evreii îl disprețuiau cel mai mult.
Pentru a înțelege puterea mesajului transmis de Hristos, este necesar să cunoaștem istoria relației dintre evrei și samarineni. Această dușmănie nu era una recentă, ci se întindea pe parcursul mai multor secole, fiind alimentată de conflicte politice, religioase și culturale. Cu toate acestea, Mântuitorul transformă această istorie a urii într-o lecție despre iubirea care depășește orice graniță omenească.
Originea Samariei și începutul separării
După moartea regelui Solomon, în jurul anului 930 î.Hr., regatul unit al lui Israel s-a împărțit în două state: Regatul de Nord, numit Israel, și Regatul de Sud, numit Iuda.
În această perioadă, regele Omri al Israelului a cumpărat un munte și a construit acolo o cetate care a devenit noua capitală a regatului.
Despre acest eveniment, Sfânta Scriptură spune:
„Şi a cumpărat Omri muntele Samariei de la Şemer, cu doi talanţi de argint şi a zidit pe acest munte o cetate şi a numit cetatea pe care o zidise Samaria, după numele lui Şemer, stăpânul muntelui Samariei.”(III Regi 16, 24)
De-a lungul timpului, Samaria a devenit un centru al idolatriei. Regele Ahab și soția sa Izabela au introdus cultul zeului Baal și au persecutat pe prorocii Domnului. Astfel, încă din această perioadă, Samaria era privită cu suspiciune de cei care doreau să păstreze credința adevărată a lui Israel.
Cucerirea asiriană și apariția samarinenilor
Momentul decisiv în formarea identității samarinenilor a avut loc în anul 722 î.Hr., când Asiria a cucerit Regatul de Nord.
După deportarea unei mari părți a populației israelite, autoritățile asiriene au adus în Samaria oameni din diferite regiuni ale imperiului.
Sfânta Scriptură relatează:
„După aceea regele Asiriei a adunat oameni din Babilon, din Cuta, din Ava, din Hamat şi din Sefarvaim şi i-a aşezat prin cetăţile Samariei în locul fiilor lui Israel. Aceştia au stăpânit Samaria şi au început a locui prin cetăţile ei.”(IV Regi 17, 24)
Acești coloniști și israeliții rămași în țară s-au amestecat prin căsătorii. A rezultat astfel un popor nou, care păstra anumite elemente ale Legii lui Moise, dar care adopta și practici religioase străine.
Scriptura rezumă această situație astfel:
„Dar ei cinsteau pe Domnul şi slujeau zeilor săi după obiceiul popoarelor din mijlocul cărora fuseseră aduşi.”(IV Regi 17, 33)
Pentru evrei, aceasta reprezenta o gravă abatere de la credința curată în Dumnezeul lui Israel. Din acest motiv, samarinenii erau considerați un popor amestecat atât din punct de vedere etnic, cât și religios.
Conflictul după întoarcerea din exil
În anul 538 î.Hr., regele persan Cirus le-a permis evreilor deportați în Babilon să se întoarcă la Ierusalim și să reconstruiască Templul.
Samarinenii s-au oferit să participe la această lucrare, afirmând că se închină aceluiași Dumnezeu. Însă conducătorii evreilor au refuzat colaborarea, considerând că samarinenii nu păstrează credința autentică.
Cartea lui Ezdra consemnează răspunsul categoric al lui Zorobabel:
„Iar Zorobabel, Iosua şi celelalte căpetenii ale seminţiilor lui Israel le-au zis: «Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi templu Dumnezeului nostru, ci numai noi singuri vom zidi templu Domnului Dumnezeului lui Israel, precum ne-a poruncit Cirus, regele Perşilor».”(Ezdra 4, 3)
Respingerea aceasta a adâncit ruptura dintre cele două comunități. Samarinenii au început să se opună reconstruirii Ierusalimului și a Templului, folosind influența politică pentru a împiedica lucrările.
Mai târziu, după cum arată și Cartea lui Neemia, conducătorii Samariei au încercat să saboteze și reconstruirea zidurilor cetății sfinte.
Rivalitatea dintre Ierusalim și Garizim
Una dintre cele mai importante cauze ale conflictului a fost disputa privind locul adevărat de închinare.
Pentru evrei, singurul loc ales de Dumnezeu era Templul din Ierusalim. Samarinenii, însă, au construit propriul lor templu pe Muntele Garizim.
Astfel s-au format două centre religioase rivale.
Această dispută este reflectată și în dialogul dintre Mântuitorul și femeia samarineancă:
„Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm.”(Ioan 4, 20)
Răspunsul Domnului depășește însă conflictul dintre cele două popoare:
„Şi Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui.”(Ioan 4, 21)
Hristos arată că adevărata închinare nu se limitează la un loc geografic, ci se realizează „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să i se închine în duh şi în adevăr. ” (Ioan 4, 24).
De ce îi urau evreii pe samarineni?
La vremea Mântuitorului, evreii aveau mai multe motive istorice pentru a-i respinge pe samarineni.
În primul rând, îi considerau urmașii unui popor amestecat, care nu mai păstra curăția descendenței israelite.
În al doilea rând, îi vedeau ca pe niște oameni care alteraseră credința adevărată prin introducerea unor practici străine.
În al treilea rând, samarinenii se împotriviseră reconstruirii Ierusalimului și ridicaseră un templu rival pe Muntele Garizim.
Toate acestea au generat o ostilitate profundă, transmisă din generație în generație.
Evanghelia surprinde foarte bine această stare de fapt prin cuvintele femeii samarinence:
„Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, care eşti iudeu, ceri să bei de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii.”(Ioan 4, 9)
Această afirmație arată cât de adâncă era ruptura dintre cele două popoare.
Samarineanul milostiv, răsturnarea prejudecăților
În acest context trebuie înțeleasă Pilda Samarineanului Milostiv.
Un om este atacat de tâlhari și lăsat aproape mort pe marginea drumului. Pe lângă el trec un preot și un levit, oameni respectați pentru poziția lor religioasă. Niciunul nu se oprește să-l ajute.
În schimb, un samarinean se apropie de cel rănit, îi leagă rănile, îl urcă pe animalul său și îl duce la o casă de oaspeți pentru a fi îngrijit.
Prin această alegere, Hristos lovește direct în prejudecățile contemporanilor Săi. Cel disprețuit devine model de iubire, iar cei considerați exemplari eșuează în împlinirea poruncii lui Dumnezeu.
La finalul pildei, Domnul întreabă:
„Care din aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?”(Luca 10, 36)
Răspunsul este evident:
„Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.”(Luca 10, 37).
Lecția duhovnicească pentru creștini
Prin alegerea samarineanului ca erou al parabolei, Mântuitorul ne învață că valoarea unui om nu este dată de neamul său, de originea sa socială sau de reputația pe care o are în ochii lumii.
Înaintea lui Dumnezeu, criteriul decisiv este iubirea.
Sfântul Apostol Pavel va exprima același adevăr atunci când spune:
„Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.”(Galateni 3, 28)
Mântuitorul nu ne cere să judecăm oamenii după trecutul lor sau după apartenența lor etnică, ci după roadele faptelor lor.
Samarineanul din pildă avea o istorie colectivă încărcată de conflicte și neînțelegeri. Cu toate acestea, în momentul decisiv, el manifestă compasiune și milă. Tocmai de aceea devine model pentru toți creștinii.
Dușmănia dintre evrei și samarineni s-a format de-a lungul a sute de ani, fiind alimentată de conflicte politice, religioase și culturale
Evreii îi considerau pe samarineni un popor amestecat și o comunitate care alterase credința adevărată. Din acest motiv, relațiile dintre cele două popoare erau marcate de neîncredere și ostilitate.
Cu toate acestea, Hristos depășește barierele istoriei și ale prejudecăților omenești. Alegând un samarinean drept exemplu al iubirii față de aproapele, El arată că adevărata măreție nu stă în origine, ci în inimă. Nu apartenența la un popor mântuiește, ci împlinirea poruncii iubirii.
Pilda Samarineanului Milostiv rămâne și astăzi o chemare adresată fiecărui creștin: să privească dincolo de diferențe, de conflicte și de prejudecăți și să vadă în fiecare om chipul lui Dumnezeu.
Numai astfel putem deveni adevărați ucenici ai lui Hristos:
„Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. ” (I Timotei 2, 4).