Există răni pe care timpul nu le vindecă.
Există cuvinte pe care le purtăm în minte ani întregi, nedreptăți pe care nu le putem uita și oameni al căror simplu nume trezește în noi durere, mânie sau tulburare. Și atunci auzim îndemnul creștinesc: „Iartă!”. Numai că, uneori, tocmai aici începe lupta. Vrem să iertăm, știm că trebuie să iertăm, ne rugăm chiar să putem ierta, dar descoperim că inima noastră nu ascultă atât de ușor de hotărârile minții.
În asemenea clipe înțelegem un adevăr esențial al vieții duhovnicești: omul singur nu poate săvârși totul. Iertarea adevărată nu este doar rezultatul voinței noastre, ci lucrarea harului lui Dumnezeu în suflet.
„Numai Dumnezeu iartă!” spun uneori oamenii atunci când nu vor să ierte. Fără să-și dea seama, rostesc un mare adevăr, dar numai pe jumătate. Da, numai Dumnezeu iartă cu adevărat. Însă Dumnezeu dorește să ierte și prin noi. El vrea să intre în inima noastră, să vindece rana și să facă posibil ceea ce nouă ni se pare imposibil.
De aceea, când nu putem ierta, poate că cea mai sinceră rugăciune este și cea mai simplă: „Doamne, vino Tu și iartă în mine!”
Ce este, de fapt, iertarea?
Iertarea nu înseamnă să spunem că răul a fost bun. Nu înseamnă să transformăm nedreptatea în dreptate și nici să pretindem că o rană nu a existat.
Dacă cineva ne-a nedreptățit, fapta rămâne nedreaptă. Dacă cineva ne-a trădat, trădarea nu încetează să fie trădare doar pentru că noi iertăm. Creștinismul nu ne cere să numim răul bine, ci ne cheamă să nu lăsăm răul să devină stăpânul inimii noastre.
A ierta înseamnă, înainte de toate, a refuza să hrănim în noi dorința răzbunării, ura și osândirea celuilalt.
Într-un sens profund, iertarea este o eliberare. Nu numai a celui căruia îi iertăm greșeala, ci și a noastră. Atunci când păstrăm resentimentul, omul care ne-a rănit continuă să locuiască în mintea noastră. Îi repetăm cuvintele, îi revedem gesturile, reconstruim discuțiile și ne imaginăm ce am fi putut spune sau face.
Rana s-a petrecut poate într-o singură zi, dar noi o putem retrăi ani întregi. Iertarea rupe această legătură dureroasă. Nu șterge trecutul, dar împiedică trecutul să ne otrăvească prezentul.
„Doamne, vino Tu și iartă!”
Monahia Siluana Vlad surprinde foarte frumos această taină atunci când vorbește despre iertare ca despre mila lui Dumnezeu care trece prin om către aproapele său.
Această perspectivă schimbă întrebarea.
În loc să ne chinuim spunând: „De ce nu sunt în stare să-l iert?”, putem începe să spunem: „Doamne, eu nu pot. Iartă Tu în mine! Dă-mi Tu puterea pe care eu nu o am!”.
Aceasta nu este o fugă de responsabilitate, ci tocmai recunoașterea adevărului despre noi înșine. Viața creștină nu înseamnă demonstrarea autosuficienței omului. Înseamnă împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu.
Noi deschidem ușa, iar Dumnezeu lucrează. Noi spunem „vreau să iert”, iar Dumnezeu poate transforma această dorință într-o lucrare vie a harului.
Uneori iertarea vine repede. Alteori, rana este atât de adâncă încât trebuie să cerem aceeași putere zile, luni sau chiar ani. Important este să nu confundăm dificultatea de a ierta cu refuzul de a ierta. Putem încă simți durerea și, totuși, să fi început drumul iertării.
Iertarea nu este doar sentiment
Una dintre marile piedici apare atunci când așteptăm să „simțim” că am iertat.
Dar sentimentele nu se schimbă întotdeauna în clipa în care luăm o hotărâre duhovnicească. Uneori inima are nevoie de timp pentru a urma alegerea făcută înaintea lui Dumnezeu.
Putem spune sincer: „Doamne, vreau să-l iert, dar încă mă doare”.
Această rugăciune poate fi mai adevărată decât o declarație grăbită: „Am iertat și am uitat”, atunci când în adâncul nostru continuă să ardă mânia.
Dumnezeu nu ne cere să venim înaintea Lui cu măști. El cunoaște rana înainte să-I vorbim despre ea.
Putem veni așa cum suntem.
„Doamne, încă sunt mânios.” „Doamne, încă mă doare.” „Doamne, când îmi amintesc, mă tulbur.” „Doamne, vreau să iert, dar singur nu reușesc.”
Dintr-o asemenea sinceritate poate începe vindecarea.
De ce cerem iertare în „Tatăl nostru”?
Mântuitorul a așezat iertarea chiar în inima rugăciunii pe care ne-a lăsat-o: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri”.
Este cutremurător dacă ne gândim cu atenție la aceste cuvinte.
În fiecare zi cerem mila lui Dumnezeu și, în aceeași rugăciune, suntem chemați să deschidem aceeași ușă a milei către aproapele.
Nu există viață creștină autentică în care omul să ceară permanent îngăduință pentru sine și să păstreze permanent judecată pentru ceilalți.
Avem nevoie de iertare și avem nevoie să iertăm.
Cele două realități sunt profund legate, deoarece izvorul lor este același: mila lui Dumnezeu.
Când înțeleg cât de mult mă iartă Dumnezeu pe mine, încep să-l privesc altfel pe omul care mi-a greșit. Nu pentru că păcatul lui devine mai mic, ci pentru că încetez să mă mai așez pe mine în locul Judecătorului.
O rugăciune de seară în patru pași
Un îndemn deosebit de practic oferit de Monahia Siluana Vlad este transformarea sfârșitului fiecărei zile într-o întâlnire sinceră cu Dumnezeu.
Putem face aceasta prin patru pași simpli.
Mai întâi, mulțumirea.
„Doamne, Îți mulțumesc și Te binecuvântez pentru că astăzi…”
Să ne amintim binele primit. Poate un om ne-a ajutat. Poate am trecut cu bine printr-o încercare. Poate am primit o veste bună. Sau poate trebuie pur și simplu să mulțumim pentru faptul că Dumnezeu ne-a mai dăruit o zi.
Apoi, iertarea aproapelui.
„Doamne, ajută-mă să iert cum ierți Tu. Vino Tu în mine și iartă pe…”
Aici putem rosti numele celui care ne-a rănit.
Să nu așteptăm numai marile conflicte. Uneori sufletul se umple de lucruri aparent mărunte: o privire disprețuitoare, o ironie, un răspuns rece, o nedreptate la serviciu, o vorbă din familie.
Lucrurile mici, adunate zi după zi, pot ridica ziduri mari între oameni.
Al treilea pas este propria pocăință.
„Doamne, iartă-mă pentru că…”
Abia aici privim la greșelile noastre. Ce am spus? Pe cine am rănit? Unde am judecat? Unde am mințit? Unde am fost nepăsători?
Înaintea lui Dumnezeu nu mai alcătuim dosarul păcatelor celorlalți, ci îl deschidem pe al nostru.
În cele din urmă, punem ziua de mâine în mâinile Domnului.
„Doamne, ajută-mă, că mâine…”
Îi încredințăm întâlnirile, grijile, planurile, familia, munca și temerile noastre.
Astfel, ziua nu se termină în zgomotul gândurilor, ci înaintea lui Dumnezeu.
Iertarea trebuie cerută chiar și atunci când vrem să iertăm
Poate acesta este unul dintre cele mai importante adevăruri: iertarea se cere și atunci când dorim să o oferim.
Nu trebuie să așteptăm până când devenim suficient de „buni” pentru a ierta.
Cerem puterea.
„Doamne, eu Îți aduc voința mea slabă. Tu adaugă harul Tău.”
Aici se află frumusețea vieții creștine. Dumnezeu nu ne cere ceea ce este greu pentru ca apoi să ne privească de departe cum ne luptăm să împlinim. El ne cheamă la ceea ce singuri nu putem tocmai pentru a descoperi că putem împreună cu El.
Porunca devine astfel loc de întâlnire cu Dumnezeu.
Iertarea nu exclude adevărul și discernământul
Trebuie spus și că iertarea nu înseamnă acceptarea continuă a răului. Putem ierta un om și, în același timp, să punem limite acolo unde este necesar. Putem ierta fără a spune că nedreptatea trebuie să continue.
Iertarea nu cere întotdeauna refacerea imediată a încrederii.
Încrederea se poate pierde într-o clipă și se poate reconstrui în timp, prin adevăr, pocăință și schimbarea faptelor.
Iertarea ține de curățirea inimii de ură. Împăcarea deplină presupune însă întâlnirea în adevăr a celor implicați.
De aceea, creștinul nu este chemat nici la răzbunare, nici la naivitate, ci la dragoste unită cu discernământ.
Numai Dumnezeu iartă, dar vrea să ierte prin noi
Da, numai Dumnezeu iartă cu adevărat.
Dar acesta nu este motivul pentru care noi putem refuza iertarea. Dimpotrivă, este motivul pentru care o putem cere.
Când nu putem ierta, să nu deznădăjduim. Să transformăm neputința în rugăciune.
Când rana revine, să ne rugăm din nou.
Când numele unui om ne tulbură, să-l rostim înaintea lui Dumnezeu.
Când trecutul bate din nou la ușa inimii, să nu-l lăsăm să intre singur. Să-L chemăm pe Hristos acolo.
Poate că uneori nu vom putea spune din prima zi: „Doamne, l-am iertat”.
Dar putem spune:
„Doamne, vreau să iert.”
Apoi:
„Doamne, ajută-mă să iert.”
Și, în cele din urmă:
„Doamne, vino Tu și iartă în mine.”
Aici începe taina.
Iertarea nu mai este doar efortul unui om rănit de a deveni mai bun, ci lucrarea lui Dumnezeu într-o inimă care I se deschide.
Pentru că numai Dumnezeu poate coborî până în locul cel mai dureros al sufletului fără să-l rănească și mai mult. Numai El poate transforma resentimentul în pace, amintirea amară în rugăciune și rana într-un loc al întâlnirii cu harul.
Numai Dumnezeu iartă. Dar Dumnezeu iartă și prin omul care Îi spune: „Doamne, vino Tu și iartă în mine!”.