În paginile Sfintei Evanghelii întâlnim numeroase dialoguri între Mântuitorul Iisus Hristos și ucenicii Săi.
Unele dintre acestea sunt pline de blândețe și încurajare, iar altele surprind prin asprimea cuvintelor rostite de Domnul.
Un astfel de episod este cel în care Sfântul Apostol Petru, unul dintre cei mai apropiați ucenici ai lui Hristos, primește o mustrare severă:
„Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Matei 16, 23).
La prima vedere, aceste cuvinte par greu de înțeles. Cum poate Domnul să-i vorbească astfel celui care cu puțin timp înainte mărturisise dumnezeirea Sa? Oare Petru greșise atât de grav? De ce îl ceartă Hristos pe apostolul care Îl iubea atât de mult?
Răspunsul se află în înțelegerea planului dumnezeiesc al mântuirii și în diferența dintre gândirea omenească și voia lui Dumnezeu.
Mărturisirea lui Petru și începutul descoperirii Patimilor
Înainte de acest episod, Petru făcuse una dintre cele mai importante mărturisiri din istoria creștinismului. La întrebarea Domnului:„Dar voi cine ziceți că sunt?”, el a răspuns:
„Răspunzând Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu.” (Matei 16, 16).
Pentru această mărturisire, Petru a fost lăudat de Mântuitorul:
„Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri.” (Matei 16, 17).
Însă imediat după această descoperire dumnezeiască, Hristos începe să le vorbească ucenicilor despre ceea ce urma să se întâmple la Ierusalim:
„De atunci a început Iisus să arate ucenicilor Lui că El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze.” (Matei 16, 21).
Aceasta era prima vestire clară a Patimilor Sale. Ucenicii însă nu puteau înțelege încă taina Crucii și a Învierii.
Dragostea sinceră a lui Petru
Auzind aceste cuvinte, Petru a reacționat spontan. El Îl iubea pe Domnul și nu putea accepta ideea că Acesta urma să sufere și să moară.
Sfânta Evanghelie spune:
„Şi Petru, luându-L la o parte, a început să-L dojenească, zicându-I: Fie-Ţi milă de Tine să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta.” (Matei 16, 22).
Din punct de vedere omenesc, reacția lui Petru pare firească. Cine ar dori ca persoana iubită să treacă prin chinuri și moarte? Apostolul nu vorbea din răutate, nici din necredință, ci din dragoste sinceră.
El nu putea concepe că Mesia, Cel așteptat de Israel, ar putea fi răstignit. În mintea sa, Hristos trebuia să fie un împărat biruitor, nu un om al durerilor.
Tocmai aici se afla însă greșeala lui.
De ce îl numește Hristos „satano”?
Răspunsul Domnului este categoric:
„Iar El, întorcându-se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi eşti; că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Matei 16, 23).
Aceste cuvinte nu înseamnă că Petru devenise un slujitor al diavolului. Hristos nu condamnă persoana apostolului, ci gândul pe care acesta îl exprimă.
Sfântul Ioan Gură de Aur explică faptul că dorința vrăjmașului era ca Hristos să nu pătimească. Dacă Domnul nu ar fi mers pe drumul Crucii, omenirea nu ar fi fost răscumpărată.
Prin urmare, chiar dacă Petru vorbea din iubire, cuvintele lui coincideau fără să știe cu ispita pe care diavolul o adusese și în pustie. Satana încerca să-L abată pe Hristos de la misiunea Sa mântuitoare.
De aceea, Domnul respinge imediat această sugestie și o identifică drept o piedică în calea împlinirii voii Tatălui.
Gândirea omenească și gândirea dumnezeiască
În mustrarea adresată lui Petru găsim una dintre cele mai importante lecții duhovnicești:
„ … că nu cugeţi cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor. ” (Matei 16, 23).
Petru privea situația din perspectivă omenească. El vedea doar suferința, durerea și moartea.
Dumnezeu însă privea mai departe. Dincolo de Cruce se afla Învierea. Dincolo de suferință se afla mântuirea lumii. Dincolo de moarte se afla biruința asupra morții.
Adesea și noi ne asemănăm lui Petru. Ne rugăm lui Dumnezeu să îndepărteze încercările, necazurile și suferințele din viața noastră. Dorim o cale ușoară și lipsită de durere.
Însă Dumnezeu știe că uneori tocmai prin încercări ne curățim sufletul, ne smerim și ne apropiem mai mult de El.
Sfântul Apostol Pavel spune:
„Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă, şi biciuieşte pe tot fiul pe care îl primeşte».” (Evrei 12, 6).
Reacția smerită a lui Petru
Poate cel mai impresionant aspect al acestui episod nu este mustrarea în sine, ci modul în care Petru o primește.
El nu se revoltă.
Nu se supără.
Nu părăsește grupul apostolilor.
Nu spune că a fost nedreptățit.
Deși fusese certat înaintea celorlalți ucenici, Petru rămâne lângă Hristos.
Aceasta este adevărata măsură a iubirii sale. El acceptă mustrarea și continuă să-L urmeze pe Domnul.
Sfinții Părinți văd în această atitudine un exemplu de smerenie autentică. Omul smerit nu se justifică permanent și nu se scandalizează atunci când este corectat.
Petru a înțeles că iubirea pentru Hristos este mai importantă decât mândria personală.
Lecția ascultării
Mustrarea primită de Petru este și o lecție despre ascultare.
Chiar și cei mai apropiați de Dumnezeu pot greși atunci când se bazează exclusiv pe propria judecată.
Petru Îl iubea pe Hristos, dar în acel moment a încercat să-L învețe el pe Învățător.
În viața duhovnicească există pericolul de a crede că știm mai bine decât Dumnezeu ce este folositor pentru noi.
De multe ori spunem în rugăciune:
„Doamne, fă să se întâmple așa cum vreau eu!”
Însă rugăciunea adevărată este cea rostită de Hristos în Grădina Ghetsimani:
„Şi mergând puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, rugându-Se şi zicând: Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti.” (Matei 26, 39).
Aceasta este esența ascultării creștine: încrederea deplină în voia lui Dumnezeu.
Petru, apostolul care a crescut prin încercări
Mustrarea nu l-a îndepărtat pe Petru de Domnul, ci l-a ajutat să crească duhovnicește.
Mai târziu, el avea să treacă prin alte încercări grele. În noaptea Patimilor se va lepăda de trei ori de Hristos. Dar după plânsul pocăinței va deveni unul dintre cei mai mari apostoli ai Bisericii.
Aceasta ne arată că Dumnezeu nu îi respinge pe cei care greșesc, ci îi ridică atunci când se pocăiesc.
Petru a căzut, dar s-a ridicat.
A fost mustrat, dar a rămas credincios.
A fost încercat, dar a devenit stâlp al Bisericii.
După Pogorârea Duhului Sfânt, el va propovădui Evanghelia cu putere și va suferi martiriul pentru Hristos.
Cel care odinioară voia să-L oprească pe Domnul de la Cruce va înțelege în cele din urmă că tocmai Crucea este izvorul mântuirii.
Domnul Iisus Hristos l-a certat pe Petru nu din lipsă de iubire, ci tocmai pentru că îl iubea și dorea să-l învețe adevărul dumnezeiesc
Apostolul vorbea din dragoste sinceră, însă gândea încă omenește și nu putea înțelege taina Crucii.
Mustrarea Domnului descoperă că planul lui Dumnezeu este mai înalt decât logica omenească. Crucea, pe care Petru voia să o evite pentru Învățătorul său, era calea prin care lumea urma să fie mântuită.
Totodată, reacția lui Petru ne oferă un exemplu luminos de smerenie. El nu s-a îndepărtat de Hristos, ci a primit corectarea cu dragoste și a continuat să-L urmeze cu și mai multă credincioșie.
Astfel, episodul acesta nu vorbește despre respingerea lui Petru, ci despre formarea lui duhovnicească. Prin mustrare, apostolul a învățat să lase deoparte gândirea omenească și să se încreadă deplin în voia lui Dumnezeu. Aceasta rămâne și pentru noi una dintre cele mai importante lecții ale Evangheliei: să-L urmăm pe Hristos chiar și atunci când nu înțelegem pe deplin căile Sale, având credința că voia Lui este întotdeauna spre mântuirea noastră.