Una dintre întrebările pe care omul și le pune atunci când încearcă să-și cerceteze cu sinceritate viața este aceasta: Este păcat numai ceea ce propria mea conștiință îmi spune că este păcat?
Dacă eu nu simt mustrare pentru o anumită faptă, înseamnă oare că acea faptă este îngăduită? Iar dacă societatea a ajuns să considere firesc un lucru pe care Biserica îl numește păcat, după ce criteriu ar trebui să ne orientăm?
Întrebarea este cu atât mai importantă astăzi, când auzim deseori expresii precum: „Eu nu simt că fac ceva rău”, „Conștiința mea este împăcată” sau „Important este să fii împăcat cu tine însuți”.
Într-un dialog cuprins în volumul Soțul ideal, soția ideală, Părintele Nicolae Tănase atrage atenția tocmai asupra acestei probleme. Conștiința este asemenea unui bec foarte luminos. Dar dacă acest bec este acoperit, lumina lui devine neclară. Iar atunci când lumina este tulbure, omul nu mai distinge cu ușurință binele de rău.
Așadar, problema nu este numai dacă ne ascultăm conștiința, ci și în ce stare se află conștiința pe care o ascultăm.
Conștiința poate fi întunecată
Dumnezeu a sădit în om puterea de a deosebi binele de rău. Conștiința ne mustră atunci când greșim și ne dă pace atunci când alegem binele. Însă ea nu funcționează independent de felul în care trăim.
Un om care repetă un păcat poate ajunge, treptat, să nu mai simtă gravitatea lui.
Prima dată, conștiința îl mustră puternic. A doua oară, mustrarea poate fi mai slabă. După multe repetări, omul începe să găsească justificări: „Toată lumea face așa”, „Nu rănesc pe nimeni”, „Nu este chiar atât de grav”, „Vremurile s-au schimbat”.
În cele din urmă poate ajunge chiar să se mire când cineva îi spune că ceea ce face este păcat.
Părintele Nicolae Tănase surprinde această situație foarte limpede atunci când vorbește despre oameni care au ajuns să facă răul și să întrebe sincer: „Ce? Ăsta-i păcat?”.
Aici se află una dintre marile primejdii ale vieții duhovnicești: nu numai să păcătuim, ci să ajungem să numim păcatul bine și să nu-l mai recunoaștem ca păcat.
Conștiința nu dispare, dar poate fi acoperită. Patimile, obișnuința, interesul personal, orgoliul și justificarea permanentă de sine îi pot slăbi glasul.
„Eu nu simt că este păcat” nu este un criteriu suficient
Există o diferență importantă între conștiință și sentiment.
Uneori confundăm cele două lucruri. Spunem: „Nu mă simt vinovat, deci nu am făcut nimic rău”. Dar absența sentimentului de vinovăție nu dovedește automat absența păcatului.
Dacă omul s-a obișnuit cu minciuna, poate minți fără să mai simtă mare lucru. Dacă s-a obișnuit să judece, poate vorbi rău despre ceilalți considerând că doar „spune adevărul”. Dacă s-a obișnuit cu mânia, poate considera izbucnirile sale perfect justificate.
De aceea, viața creștină nu poate avea drept singură măsură întrebarea: „Ce simt eu?”
Trebuie să existe o măsură mai înaltă decât propria noastră stare sufletească.
Pentru creștin, această măsură este Hristos.
O întrebare simplă poate deveni astfel un examen profund al conștiinței: Ce ar spune Hristos despre ceea ce fac? Este această alegere în acord cu Evanghelia? Mă apropie de Dumnezeu și de aproapele meu sau mă îndepărtează?
Această schimbare de perspectivă este esențială. Nu mai încerc să-L fac pe Dumnezeu să confirme ceea ce eu am hotărât deja că este bine, ci încerc să-mi așez propria judecată în lumina lui Hristos.
Conștiința trebuie formată, nu doar urmată
A spune „urmează-ți conștiința” este corect numai dacă înțelegem și necesitatea formării conștiinței.
Conștiința creștinului se luminează prin Evanghelie, rugăciune, pocăință, participarea la viața Bisericii și sfatul duhovnicesc. Ea are nevoie de curățire tocmai pentru că omul este supus greșelii și autoînșelării.
Un exemplu simplu ne poate ajuta. Busola este folositoare numai dacă indică bine nordul. Dacă este dereglată, faptul că o urmăm cu sinceritate nu înseamnă că vom ajunge la destinația corectă.
La fel se întâmplă și cu viața sufletească.
Putem fi foarte sinceri și totuși să greșim. Sinceritatea este necesară, dar nu este infailibilitate.
De aceea, omul credincios nu se teme să-și verifice propria judecată. Citește Sfânta Scriptură, caută învățătura Bisericii, întreabă un duhovnic și, mai ales, se roagă ca Dumnezeu să-i lumineze mintea.
Important este însă și cum întrebăm.
Părintele Nicolae Tănase subliniază un aspect foarte folositor: în problemele duhovnicești nu ar trebui să căutăm pur și simplu opinia personală a cuiva: „dumneavoastră ce părere aveți?”, ci să întrebăm ce spune învățătura Bisericii despre problema respectivă.
Duhovnicul nu este chemat să inventeze adevărul, ci să-l ajute pe om să-l descopere și să-l trăiască.
Când societatea amorțește conștiința
Există și o dimensiune colectivă a acestei probleme. Nu numai omul, individual, își poate amorți conștiința. O întreagă societate poate ajunge să normalizeze anumite comportamente.
Dacă auzim de sute de ori că un lucru este firesc, inevitabil sau lipsit de importanță, există riscul să începem să-l privim la fel.
Criteriul creștinului nu poate fi însă simpla popularitate a unei idei.
Nu tot ceea ce este acceptat de majoritate devine automat bun și nu tot ceea ce este nepopular devine rău. Creștinismul ne cheamă la discernământ.
Aceasta nu înseamnă să-i judecăm pe ceilalți sau să ne considerăm superiori. Dimpotrivă, adevărata conștiință creștină îl face pe om mai atent în primul rând la propriile păcate.
Este mult mai ușor să observăm întunericul din conștiința altuia decât lucrurile cu care ne-am obișnuit noi înșine.
De aceea, întrebarea sănătoasă nu este doar: „Cum au ajuns ceilalți să creadă că aceasta nu este păcat?”, ci și: „Cu ce păcate m-am obișnuit eu atât de mult încât nu mă mai tulbură?”
Acrivie și iconomie: adevăr și vindecare
Textul Părintelui Nicolae Tănase amintește și două noțiuni importante ale vieții bisericești: acrivia și iconomia.
Acrivia înseamnă aplicarea cu strictețe a rânduielii, în timp ce iconomia presupune pogorământul pastoral, ținând seama de starea concretă a omului și de puterea lui duhovnicească.
Acestea nu înseamnă existența a două adevăruri.
Biserica nu spune că un lucru este păcat pentru un om și virtute pentru altul după bunul plac. Iconomia privește mai ales modul în care omul este ajutat să se ridice, să se vindece și să înainteze.
Un medic bun nu tratează toți bolnavii identic. El ține cont de boală, de starea pacientului, de vârstă și de puterea organismului. Scopul rămâne însă vindecarea.
Tot astfel, duhovnicul nu este doar un judecător care stabilește pedepse, ci un părinte care caută vindecarea sufletului.
Pentru omul fragil poate fi nevoie de multă răbdare și îngăduință. Pentru cel puternic, sigur pe sine și capabil să ducă o nevoință mai mare poate fi folositoare mai multă strictețe.
Scopul nu este zdrobirea omului, ci rodirea lui duhovnicească.
Cum ne păstrăm conștiința vie?
Conștiința se păstrează luminoasă printr-o viață de sinceritate înaintea lui Dumnezeu.
În primul rând, prin rugăciune. Omul care se roagă cu adevărat începe să vadă în sine lucruri pe care înainte le trecea cu vederea.
Apoi, prin cercetarea de sine. Seara, înainte de culcare, câteva minute de examinare sinceră a zilei pot deveni extrem de folositoare: Unde am greșit? Pe cine am rănit? Unde am fost egoist? Pentru ce trebuie să-I mulțumesc lui Dumnezeu? Ce trebuie să îndrept?
Spovedania are, de asemenea, un rol fundamental. Atunci când ne mărturisim păcatele fără justificări, începem să ne vedem viața mai limpede.
La acestea se adaugă citirea Sfintei Scripturi și a scrierilor duhovnicești. Nu putem avea o conștiință formată creștinește dacă hrănim mintea exclusiv cu valorile și criteriile lumii.
Și mai este nevoie de ceva: smerenia de a admite că putem greși chiar și atunci când suntem convinși că avem dreptate.
Această smerenie păstrează ușa sufletului deschisă către lumină.
Să nu acoperim becul conștiinței
Imaginea oferită de Părintele Nicolae Tănase este simplă: conștiința este asemenea unui bec luminos. Dacă îl acoperim prin compromisuri și justificări repetate, lumina lui ajunge tot mai greu la noi.
De aceea, nu este suficient să spunem: „Conștiința mea nu mă mustră”. Întrebarea adevărată este: Conștiința mea mai vede limpede?
Creștinul este chemat la discernământ, iar acesta se dobândește atunci când conștiința este luminată de Hristos. Când nu știm dacă un lucru este bun sau rău, să ne întrebăm: „Ceea ce fac mă apropie de Dumnezeu sau mă îndepărtează de El?”
Adevărata libertate începe atunci când nu ne mai justificăm dorințele, ci lăsăm lumina lui Hristos să ne cerceteze inima.