În fiecare an, înaintea marilor praznice ale Bisericii Ortodoxe, credincioşii sunt chemaţi la post, rugăciune şi pocăinţă.
Cu toate acestea, deşi trăim într-o ţară cu rădăcini profund creştine, tot mai puţini oameni aleg să postească. Unii spun că postul este greu, alţii îl consideră o practică depăşită, iar alţii cred că este suficient să fie „buni la suflet”, fără a respecta rânduiala Bisericii.
Postul, o comoară pe care mulţi o ignoră
Întrebarea se ridică firesc: de ce atâta lume nu ţine post? Răspunsul este simplu şi, în acelaşi timp, profund: pentru că nu cunoaşte roadele lui. Cine nu a gustat niciodată din liniştea, curăţia şi bucuria pe care le aduce postul îl priveşte doar ca pe o serie de restricţii alimentare. În realitate, postul nu este o dietă şi nici un exerciţiu de voinţă, ci o cale de apropiere de Dumnezeu, de vindecare a sufletului şi, adesea, chiar a trupului.
Sfântul Nicolae Velimirovici, unul dintre marii părinţi ai Ortodoxiei secolului al XX-lea, răspunde acestei întrebări printr-o mărturie impresionantă, care arată cât de adânc poate transforma postul viaţa unui om.
Necunoaşterea roadelor postului
Omul se teme adesea de ceea ce nu cunoaşte. La fel se întâmplă şi cu postul. Mulţi îl asociază exclusiv cu renunţarea la anumite alimente, fără să înţeleagă că aceasta este doar partea văzută a unei lucrări mult mai profunde.
Biserica învaţă că postul înseamnă înfrânare, rugăciune, milostenie, iertare şi luptă împotriva patimilor. El urmăreşte schimbarea inimii, nu doar schimbarea meniului. Fără această înţelegere, postul pare inutil sau chiar împovărător.
Sfântul Nicolae Velimirovici observa că oamenii nu postesc fiindcă nu cunosc binefacerile acestei nevoinţe. Dacă ar vedea câtă pace, sănătate sufletească şi echilibru aduce postul, mulţi ar începe să-l practice cu bucurie.
Nu întâmplător, Sfinţii Părinţi au numit postul „doctoria sufletului”. Prin el se liniştesc patimile, se limpezeşte mintea şi omul începe să privească viaţa cu alţi ochi.
O mărturie care vorbeşte mai mult decât orice argument
Sfântul Nicolae Velimirovici relatează experienţa unei femei văduve, care a descoperit târziu frumuseţea postului. Povestea ei este simplă, dar plină de adevăr.
Ea mărturiseşte:
„Mergând la biserică şi rugându-mă lui Dumnezeu, mi-a venit în gând că trebuie să postesc. Cât a trăit bărbatul meu, nu ştiam de post şi deseori ne îmbolnăveam, niciodată nu eram sănătoşi în acelaşi timp: unul dintre noi era totdeauna la pat. Şi aşa ni s-a scurs iute întreaga viaţa.”
Viaţa lor fusese marcată de boală, nelinişte şi oboseală. Însă nu doar trupul suferea.
Femeia continuă:
„În tot acest timp eram mereu nervoasă. Cea mai mică jignire din partea orişicui mă făcea să turbez. Şi mă speriam de orice, chiar şi de gândurile şi presimţirile mele.”
Câte persoane nu se regăsesc astăzi în această descriere? Trăim într-o societate agitată, în care stresul, anxietatea şi iritarea au devenit aproape normale. Căutăm soluţii complicate pentru liniştea sufletului, dar uităm mijloacele simple pe care Biserica le oferă de două mii de ani.
După ce a început să postească, schimbarea a fost uimitoare.
„Sunt împăcată şi liniştită, sunt bucuroasă cu duhul şi sprintenă cu trupul. Nimeni şi nimic nu mă mai poate mânia.”
Aceste cuvinte nu descriu doar o stare psihologică mai bună, ci lucrarea harului lui Dumnezeu într-un suflet care s-a deschis prin post şi rugăciune.
Postul schimbă omul din interior
Una dintre cele mai mari minuni ale postului este transformarea lăuntrică. Omul nu se schimbă doar în comportament, ci în însăşi felul său de a gândi şi de a simţi.
Femeia mărturiseşte că în sufletul ei răsunau neîncetat cântări bisericeşti şi rugăciuni. Visele îi deveniseră liniştite, iar frica dispăruse.
Aceasta este lucrarea păcii lui Hristos.
Atunci când omul posteşte cu sinceritate, inima începe să se elibereze de zgomotul lumii. Gândurile devin mai curate, răbdarea creşte, iar mânia îşi pierde puterea.
Nu înseamnă că ispitele dispar. Înseamnă însă că omul primeşte puterea de a le înfrunta altfel.
Postul este asemenea unei ferestre deschise spre Dumnezeu. Prin ea intră lumina harului, iar întunericul patimilor începe să se risipească.
Legătura dintre sănătatea sufletului şi sănătatea trupului
Sfântul Nicolae Velimirovici merge mai departe şi afirmă că instituţiile sanitare ar trebui să recomande postul asemenea Bisericii. Afirmaţia poate părea surprinzătoare, dar ea are un sâmbure de adevăr pe care medicina contemporană începe să îl confirme.
Perioadele de cumpătare alimentară, dacă sunt ţinute cu discernământ şi adaptate fiecărei persoane, pot avea efecte benefice asupra organismului. Însă pentru creştin, acestea nu reprezintă scopul principal.
Rodul cel mai mare este sănătatea sufletului.
Atunci când omul încetează să fie rob al poftelor, întreaga sa viaţă intră într-un echilibru nou. Relaţiile cu cei din jur devin mai bune, mânia se domoleşte, iar pacea interioară se răsfrânge şi asupra trupului.
Biserica nu promite că postul va vindeca orice boală fizică. Ea arată însă că omul întreg: suflet şi trup, începe să se vindece atunci când trăieşte în ascultare de Dumnezeu.
De ce evită oamenii postul?
Există multe motive pentru care oamenii evită postul.
Unii cred că este prea greu. Alţii spun că nu au timp sau că munca lor nu le permite. Sunt şi persoane care reduc postul la alimentaţie şi, observând că unii postesc dar nu sunt mai buni, trag concluzia greşită că postul nu foloseşte la nimic.
În realitate, postul fără rugăciune şi fără schimbarea inimii este incomplet.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că adevăratul post înseamnă să postească şi ochii, şi limba, şi urechile, şi mâinile. Adică omul să se înfrâneze nu doar de la mâncare, ci şi de la răutate, bârfă, mânie, judecată şi orice păcat.
Mulţi evită postul pentru că el presupune luptă cu propriul ego. Este mai uşor să schimbăm lumea decât să ne schimbăm pe noi înşine. Tocmai de aceea postul este atât de preţios: el începe cu propria inimă.
Libertatea pe care o aduce înfrânarea
Paradoxal, omul modern confundă adesea libertatea cu posibilitatea de a face orice doreşte. Evanghelia ne învaţă însă că adevărata libertate înseamnă să nu fii robul poftelor tale.
Postul ne redă această libertate.
Când putem spune „nu” unei dorinţe, devenim mai puternici decât ea. În loc să fim conduşi de instincte, începem să fim călăuziţi de conştiinţă şi de voia lui Dumnezeu.
Această libertate se vede în chip minunat în mărturia bătrânei prezentate de Sfântul Nicolae Velimirovici. Deşi nu avea bogăţii materiale, ea spune:
„Nu am nimic pe lume… Simt însă că toată lumea este a mea.” Aceasta este bogăţia pe care lumea nu o poate oferi şi nici lua.
Postul, şcoală a bucuriei
Există prejudecata că postul este o perioadă tristă, lipsită de bucurie. În realitate, experienţa Bisericii arată exact contrariul.
Adevărata bucurie nu vine din belşugul mesei, ci din apropierea de Dumnezeu.
Bătrâna mărturiseşte că nu se mai teme nici măcar de moarte şi că doreşte un singur lucru: „liniştea, postul şi rugăciunea, în care aflu deplină fericire.”
Această mărturie arată scopul ultim al postului. Nu renunţarea la anumite alimente este importantă, ci dobândirea păcii lui Hristos. Omul care posteşte cu credinţă descoperă că fericirea nu depinde de ceea ce posedă, ci de starea inimii sale.
De ce atâta lume nu ţine post?
Pentru că mulţi nu au descoperit încă frumuseţea şi puterea acestei nevoinţe binecuvântate. Postul nu este o obligaţie lipsită de sens şi nici o simplă regulă alimentară, ci un dar pe care Dumnezeu îl oferă omului pentru vindecarea întregii sale fiinţe.
Mărturia femeii prezentate de Sfântul Nicolae Velimirovici rămâne actuală şi astăzi. Ea dovedeşte că postul poate schimba un suflet neliniştit într-un suflet plin de pace, poate transforma mânia în blândeţe şi frica în încredere în Dumnezeu.
Cine începe să postească nu pierde nimic din ceea ce este cu adevărat valoros. Dimpotrivă, descoperă o bogăţie pe care nici timpul, nici boala, nici moartea nu o pot răpi: pacea sufletului şi bucuria de a trăi în Dumnezeu.