Omul încearcă adesea să-şi schimbe viaţa numai prin propriile puteri.
Se luptă cu slăbiciunile sale, îşi face promisiuni, cade, se ridică şi iarăşi cade. Însă adevărata schimbare începe atunci când Îi facem loc lui Hristos în suflet. Când El vine în inima noastră, nu mai suntem singuri în luptă. Harul Său poate preschimba frica în pace, tristeţea în nădejde, tulburarea în rugăciune şi împietrirea inimii în iubire.
Când vine Hristos, am câştigat totul
Există în viaţa fiecărui om o căutare neîncetată. Căutăm linişte, siguranţă, iubire, înţelegere, bucurie. Uneori credem că le vom găsi în bunurile acestei lumi, în succes, în aprecierea oamenilor sau în împlinirea dorinţelor noastre. Şi totuşi, chiar atunci când dobândim ceea ce ne-am dorit, descoperim că în adâncul inimii mai există un gol.
Sufletul omului este făcut pentru Dumnezeu. De aceea nimic din cele trecătoare nu-l poate umple pe deplin.
Sfântul Părinte Porfirie Kavsokalivitul exprima acest adevăr într-un mod minunat: când vine Hristos, omul a câştigat totul. Nu pentru că toate problemele dispar într-o clipă şi nici pentru că viaţa devine lipsită de încercări, ci pentru că, avându-L pe Hristos, toate sunt trăite altfel.
Durerea nu mai este lipsită de sens. Singurătatea nu mai este deplină. Încercarea nu mai duce neapărat la deznădejde. Chiar şi lacrimile pot deveni rugăciune.
Hristos nu vine doar să schimbe împrejurările vieţii noastre. El vine, mai întâi, să schimbe inima.
Nu ne putem vindeca singuri sufletul
Una dintre marile ispite ale omului este convingerea că se poate îndrepta singur. Vedem în noi mânie, invidie, egoism, judecarea aproapelui, răutate sau alte patimi şi ne spunem: „De mâine nu voi mai fi aşa”.
Pentru o vreme poate reuşim. Apoi vine o împrejurare neaşteptată şi descoperim că vechiul om trăieşte încă în noi.
Nu înseamnă că strădania este inutilă. Viaţa creştină presupune nevoinţă, trezvie, pocăinţă şi luptă. Dar toate acestea trebuie să fie unite cu harul lui Dumnezeu. Dacă omul se bazează numai pe puterile lui, ajunge fie la descurajare, fie la mândrie.
Însuşi Mântuitorul ne spune limpede:
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic.” (Ioan 15, 5).
Aceste cuvinte nu sunt menite să ne descurajeze, ci să ne elibereze. Nu trebuie să purtăm singuri povara transformării noastre.
Putem veni înaintea lui Hristos aşa cum suntem: răniţi, slabi, tulburaţi, cu neputinţele şi căderile noastre. Important este să nu fugim de El tocmai atunci când avem cea mai mare nevoie de mila Lui.
Iubirea lui Hristos vindecă patimile
Uneori ne concentrăm atât de mult asupra patimilor noastre, încât ajungem să-L uităm pe Hristos.
Ne cercetăm neîncetat: „De ce sunt aşa? De ce m-am mâniat? De ce am căzut iarăşi? De ce nu reuşesc să mă schimb?”
Cercetarea conştiinţei este necesară, dar viaţa duhovnicească nu trebuie să devină o contemplare permanentă a propriilor neputinţe.
Sfântul Părinte Porfirie Kavsokalivitul ne îndreaptă privirea spre Hristos. În loc să rămânem captivi întunericului, să căutăm Lumina. În loc să hrănim obsesiv gândul patimii, să hrănim dorul după Dumnezeu.
Când iubirea pentru Hristos creşte, multe dintre lucrurile care ne stăpâneau încep să-şi piardă puterea.
Este asemenea unei camere întunecate. Nu scoatem întunericul cu mâinile. Aprindem lumina, iar întunericul se retrage. Aşa lucrează şi harul.
Nu este suficient să urâm păcatul. Trebuie să iubim binele. Nu este suficient să vrem să scăpăm de patimi. Trebuie să dorim să fim ai lui Hristos.
„Să ne aruncăm în braţele lui Hristos”
Ce imagine frumoasă: omul care îşi deschide mâinile şi se aruncă în braţele lui Hristos.
Înseamnă încredere.
Înseamnă să încetăm să-I spunem permanent lui Dumnezeu cum trebuie să se desfăşoare viaţa noastră şi să putem rosti cu inimă sinceră: „Doamne, Tu ştii ce îmi este de folos.”
Această încredinţare nu este nepăsare. Creştinul nu încetează să muncească, să se roage, să ia hotărâri şi să-şi împlinească responsabilităţile. Dar nu mai trăieşte cu impresia că totul depinde numai de el.
Face ceea ce poate şi lasă restul în mâinile lui Dumnezeu.
Uneori, tocmai aceasta ne lipseşte. Ne rugăm, dar păstrăm în noi frica. Îi spunem lui Dumnezeu problema, apoi o luăm înapoi şi continuăm să o purtăm singuri.
A ne arunca în braţele lui Hristos înseamnă să-I încredinţăm cu adevărat viaţa noastră.
„Doamne, nu ştiu ce va fi mâine, dar ştiu că Tu eşti cu mine.” Această credinţă aduce pace.
Să-L iubim pe Dumnezeu din tot sufletul
Mântuitorul arată care este centrul vieţii duhovniceşti: iubirea de Dumnezeu.
„Şi: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta». Aceasta este cea dintâi poruncă. ” (Marcu 12, 30).
Creştinismul nu este doar împlinirea unor reguli. Poruncile sunt indispensabile, dar ele îşi găsesc adevăratul sens în iubire.
Când iubeşti pe cineva, doreşti să fii aproape de el. Îi vorbeşti. Îl cauţi. Îţi aminteşti de el.
La fel se întâmplă şi în relaţia cu Dumnezeu.
Rugăciunea încetează să mai fie o obligaţie şi devine întâlnire. Participarea la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie nu mai este doar o datorie, ci dor după Domnul Iisus Hristos. Pocăinţa nu mai este simplă teamă de pedeapsă, ci durerea de a fi rănit iubirea Celui care ne iubeşte.
De aici începe adevărata viaţă duhovnicească.
Harul Domnului Iisus Hristos ne înnoieşte
Omul poate ajunge să creadă că nu se mai poate schimba.
„Aşa sunt eu.”
„Am încercat de atâtea ori.”
„Am căzut prea mult.”
„Pentru mine este prea târziu.”
Aceste gânduri nu trebuie primite ca sentinţe definitive. Înaintea lui Dumnezeu, niciun suflet care se pocăieşte sincer nu este un caz pierdut.
Harul poate înnoi omul.
Nu întotdeauna schimbarea se produce spectaculos. De multe ori ea este tainică şi lentă. Astăzi reuşim să tăcem acolo unde ieri am fi răspuns cu mânie. Mâine putem ierta ceva ce altădată nu puteam ierta. Începem să judecăm mai puţin. Ne rugăm puţin mai sincer. Devenim mai atenţi la durerea celuilalt.
Aşa se lucrează înnoirea inimii.
Nu printr-o simplă perfecţionare psihologică, ci prin împreună-lucrarea omului cu harul lui Dumnezeu.
Să devenim plini de Duhul Sfânt
Sfântul Părinte Porfirie Kavsokalivitul numeşte aceasta însăşi esenţa vieţii duhovniceşti: omul să devină plin de Duhul Sfânt.
Aici se află „meşteşugul meşteşugurilor”.
Putem cunoaşte multe despre credinţă. Putem lectura cărţi, putem vorbi despre teologie şi putem cunoaşte rânduielile Bisericii. Toate acestea sunt folositoare, dar scopul nu este acumularea de informaţii religioase.
Scopul este unirea cu Dumnezeu.
Creştinul este chemat să devină un om în care să rodească lucrarea Duhului Sfânt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea.
Iar această lucrare începe atunci când Îi facem loc lui Dumnezeu în noi.
Prin rugăciune. Prin pocăinţă. Prin Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, cu pregătirea şi binecuvântarea cuvenite. Prin iertarea aproapelui. Prin milostenie. Prin smerenie. Şi, mai ales, prin dorul după Hristos.
Să-I dăm lui Hristos inima noastră
Poate că nu putem schimba astăzi întreaga noastră viaţă. Poate că există încă patimi puternice, răni vechi, frici şi întrebări fără răspuns.
Dar putem face ceva.
Putem să ne întoarcem către Hristos.
Să-I spunem simplu: „Doamne, vin la Tine aşa cum sunt. Singur nu mă pot vindeca. Singur nu-mi pot curăţi inima. Ajută-mă să Te iubesc.”
De aici poate începe totul.
Nu trebuie să aşteptăm să devenim vrednici pentru a veni la Hristos. Venim la El tocmai pentru ca El să ne vindece şi să ne înnoiască.
Când Hristos intră cu adevărat în viaţa omului, începe prefacerea lăuntrică: tulburarea poate deveni pace, deznădejdea se poate transforma în nădejde, mândria în smerenie, răceala în iubire, iar singurătatea în rugăciune.
De aceea, în loc să ne luptăm numai cu întunericul din noi, să căutăm Lumina.
În loc să ne bizuim numai pe propriile puteri, să cerem harul.
În loc să rămânem închişi în frică, să ne deschidem mâinile.
Să ne aruncăm în braţele lui Hristos.
Pentru că atunci când Îl avem pe Hristos, chiar dacă nu avem toate răspunsurile şi chiar dacă drumul nostru trece prin încercări, avem ceea ce este mai de preţ.
Îl avem pe Cel care poate înnoi întreaga noastră fiinţă.