Felul în care ne îmbrăcăm nu reprezintă centrul vieţii creştine, însă nici nu este cu totul lipsit de importanţă.
Înfăţişarea exterioară poate spune ceva despre raportarea noastră la propria persoană, la cei din jur şi chiar la Dumnezeu. Creştinul este chemat să caute înainte de toate frumuseţea sufletului, fără să transforme însă această preocupare într-un motiv pentru neglijenţă. Între exagerare şi nepăsare există calea cumpătării, a decenţei şi a bunului-simţ.
Frumuseţea exterioară şi frumuseţea inimii
Societatea contemporană acordă o importanţă uriaşă imaginii. Hainele, coafura, machiajul, accesoriile şi felul în care ne prezentăm înaintea celorlalţi pot ajunge să ocupe o parte considerabilă din timpul şi preocupările noastre. Într-o asemenea lume, creştinul este chemat să-şi amintească permanent faptul că valoarea omului nu se măsoară prin ceea ce poartă.
Aceasta nu înseamnă că înfăţişarea trebuie neglijată. Curăţenia, ordinea, bunul-gust şi decenţa sunt fireşti. Problema apare atunci când exteriorul devine scop în sine, când dorinţa de a fi admirat începe să hrănească mândria sau când întreaga identitate a omului ajunge să fie construită în jurul imaginii sale.
Sfântul Apostol Pavel vorbeşte despre această cumpătare atunci când le îndeamnă pe femei să se împodobească:
„Asemenea şi femeile, în îmbrăcăminte cuviincioasă, făcându-şi lor podoabă din sfială şi din cuminţenie, nu din păr împletit şi din aur, sau din mărgăritare, sau din veşminte de mult preţ;Ci, din fapte bune, precum se cuvine unor femei temătoare de Dumnezeu. “(1 Timotei 2, 9-10).
Aşadar, problema nu este simpla existenţă a unei haine frumoase sau a unei podoabe. Întrebarea adevărată este alta: ce vrem să exprimăm prin înfăţişarea noastră?
Creştinismul nu stabileşte centimetrii unei fuste
Uneori, discuţiile despre vestimentaţia creştină riscă să alunece într-un soi de regulament rigid: cât de lungă trebuie să fie fusta, ce culoare trebuie să aibă hainele, cât de mare trebuie să fie baticul sau ce anume este permis şi ce este interzis.
O asemenea abordare poate pierde tocmai esenţialul.
În viaţa obişnuită a credincioşilor nu există o uniformă creştină. Biserica vorbeşte mai degrabă despre cuviinţă, modestie, cumpătare şi respect. Hainele ar trebui să fie potrivite locului, împrejurării şi demnităţii persoanei.
În biserică, această grijă devine cu atât mai firească. Nu venim la Sfânta Liturghie pentru a fi priviţi de oameni, ci pentru a sta înaintea lui Dumnezeu. De aceea, vestimentaţia care caută ostentativ atenţia celorlalţi intră în contradicţie cu sensul întâlnirii noastre cu Hristos.
Dar aceeaşi greşeală poate apărea şi în direcţia opusă. Omul nu trebuie judecat, dispreţuit sau îndepărtat de biserică pentru hainele sale. Uneori, cel pe care îl judecăm după exterior poate avea o inimă mai aproape de Dumnezeu decât noi.
Când forma începe să vorbească despre fond
Este adevărat că Dumnezeu priveşte înainte de toate la inimă. Totuşi, omul este o unitate între suflet şi trup, iar ceea ce se petrece în interior ajunge adesea să se vadă şi în exterior.
Un om care dobândeşte treptat smerenia va simţi mai puţin nevoia de a se impune prin imagine. Un om care cultivă cumpătarea va începe să o manifeste în mai multe domenii ale vieţii sale. Un om atent la aproapele său se va întreba inclusiv dacă felul în care se prezintă îi provoacă inutil pe ceilalţi sau îi pune într-o situaţie neplăcută.
De aceea, exteriorul nu trebuie nici absolutizat, nici declarat complet neimportant.
Haina nu îl face pe om sfânt. Dar nici credinţa nu ne învaţă că putem trăi fără nicio grijă faţă de modul în care ne prezentăm.
Măsura rămâne cuvântul-cheie.
Machiajul şi dorinţa de înfrumuseţare
Una dintre întrebările frecvente este dacă machiajul reprezintă în sine un păcat.
Mai folositor decât un răspuns construit exclusiv din interdicţii este să cercetăm motivaţia. Una este îngrijirea discretă şi alta este transformarea propriei imagini într-o preocupare obsesivă sau într-un instrument prin care căutăm permanent admiraţia.
Părintele Vilie Doroşincă, protoiereu al Protopopiatului Iaşi 2 şi paroh al bisericii „Sfinţii Apostoli“ – Moara de Vânt din Iaşi, sublinia tocmai nevoia de discreţie şi recomanda, în situaţiile în care există nelămuriri, sfatul duhovnicului, care cunoaşte persoana şi împrejurările concrete ale vieţii sale.
Aceasta este o precizare importantă. Viaţa duhovnicească nu poate fi redusă întotdeauna la formule de tipul „ai voie“ şi „nu ai voie“. Uneori este nevoie de discernământ.
Femeia creştină este chemată să-şi descopere frumuseţea nu numai în oglindă, ci mai ales în relaţia cu Dumnezeu. Chipul luminos, blândeţea, răbdarea, curăţia inimii şi bunătatea nu pot fi înlocuite de niciun produs cosmetic.
Podoabele şi accesoriile: unde este limita?
Nici purtarea bijuteriilor nu poate fi condamnată automat. Sfânta Scriptură aminteşte în numeroase locuri inele, podoabe şi obiecte lucrate din materiale preţioase. Problema apare atunci când podoaba devine manifestare a vanităţii, a competiţiei sau a dorinţei de a demonstra celorlalţi statutul material.
Un accesoriu discret poate rămâne doar un accesoriu. O colecţie afişată ostentativ poate deveni însă prilej de mândrie pentru cel care o poartă sau de tulburare pentru cel care priveşte.
Şi aici avem nevoie de măsură.
Creştinul nu trebuie să trăiască permanent cu spaima că fiecare obiect frumos este păcătos. În acelaşi timp, este bine să se întrebe din când în când câtă putere au lucrurile asupra inimii sale.
Dacă pierderea unui obiect scump ne tulbură mai mult decât pierderea păcii sufleteşti, atunci problema nu mai este obiectul, ci ataşamentul nostru faţă de el.
Crucea de la gât nu este o simplă bijuterie
Există însă un obiect purtat de mulţi creştini care are o semnificaţie cu totul aparte: crucea.
Cruciuliţa purtată la gât nu este, în primul rând, un accesoriu estetic. Ea este mărturisirea văzută a apartenenţei noastre la Hristos şi amintirea Jertfei Sale.
Materialul din care este făcută: lemn, argint, aur sau alt metal, nu îi schimbă semnificaţia fundamentală. Nici valoarea financiară a crucii nu măsoară credinţa celui care o poartă.
Există însă o primejdie mai subtilă: transformarea crucii într-un fel de talisman.
Crucea nu este un obiect magic. Simplul fapt că o avem la gât, în casă sau în maşină nu înlocuieşte credinţa, pocăinţa, rugăciunea şi schimbarea vieţii. Putem purta o cruce foarte frumoasă şi, în acelaşi timp, prin comportamentul nostru să ne îndepărtăm de Cel răstignit pe ea.
De aceea, atunci când simţim crucea la piept, ar trebui să ne amintim nu numai că suntem creştini, ci şi cum suntem chemaţi să trăim ca oameni ai lui Hristos.
Crucea văzută trebuie să aibă o corespondenţă în crucea purtată în suflet.
Pericolul judecării aproapelui după haine
Există un aspect pe care nu trebuie să-l uităm atunci când discutăm despre ţinuta creştină: foarte uşor putem trece de la preocuparea pentru propria decenţă la judecarea celorlalţi.
Vedem o persoană îmbrăcată într-un anumit fel şi credem că ştim deja câtă credinţă are. Vedem pe cineva cu bijuterii şi presupunem că este mândru. Vedem o femeie machiată şi ne grăbim să-i măsurăm viaţa duhovnicească.
Dar Dumnezeu cunoaşte inima, trecutul, lupta şi pocăinţa fiecăruia.
Biserica trebuie să rămână locul în care omul vine pentru a se apropia de Hristos. Îndreptarea adevărată se face cu dragoste şi discernământ, nu prin umilire.
Mai înainte de a cerceta cât de lungă este haina aproapelui, creştinul ar trebui să cerceteze cât de mare este propria sa dragoste. Mai înainte de a observa podoabele altuia, să vadă dacă propria inimă este împodobită cu răbdare, milostenie şi smerenie.
Adevărata podoabă a creştinului
În cele din urmă, creştinismul nu declară război frumuseţii. Dimpotrivă, întreaga creaţie vorbeşte despre frumuseţe. Problema începe atunci când frumuseţea exterioară este despărţită de adevăr, de modestie şi de bine.
Modelul desăvârşit al frumuseţii feminine rămâne pentru creştini Maica Domnului. Nu pentru că icoanele ei ne-ar oferi un model vestimentar de copiat în fiecare detaliu, ci pentru că ne descoperă frumuseţea smereniei, curăţiei şi ascultării de Dumnezeu.
Adevărata eleganţă creştină începe dinăuntru.
Poţi purta haine simple şi să fii plin de mândrie. Poţi avea o ţinută impecabilă şi o inimă rece. După cum poţi întâlni un om modest îmbrăcat, dar plin de lumină, bunătate şi pace.
De aceea, nici haina scumpă nu trebuie să ne facă mândri, nici haina simplă nu trebuie transformată într-un motiv de superioritate duhovnicească.
Cât de mult contează, aşadar, ţinuta exterioară?
Contează, dar nu este esenţialul. Ea poate fi o expresie a cumpătării, a respectului şi a ordinii interioare, însă nu reprezintă măsura sfinţeniei unui om.
Creştinul este chemat să evite atât extravaganţa şi obsesia pentru imagine, cât şi neglijenţa. Să fie curat, îngrijit şi cuviincios, dar mai ales să-şi îngrijească sufletul. Să poarte cruce la gât, dar înainte de toate să-L poarte pe Hristos în inimă. Să nu caute cu orice preţ privirile oamenilor, ci privirea lui Dumnezeu.
Pentru că, în cele din urmă, cea mai frumoasă podoabă nu se cumpără şi nu se aşază pe trup. Este pacea unui suflet curat. Este smerenia. Este bunătatea. Este credinţa care se vede nu prin lux sau prin austeritate afişată, ci prin felul în care omul iubeşte, iartă, vorbeşte şi trăieşte.
Haina poate spune ceva despre noi. Dar inima spune cine suntem cu adevărat înaintea lui Dumnezeu.