Există momente în viaţă când felul în care Dumnezeu lucrează pare greu de înţeles.
Uneori chiar scandalos pentru logica omenească. Privind lumea, Biserica şi propria noastră viaţă, ne întrebăm de ce Dumnezeu îngăduie anumite lucruri. De ce oameni care greşesc rămân în slujiri importante? De ce unii păcătoşi par binecuvântaţi, iar alţii, care încearcă să trăiască frumos, trec prin încercări grele? De ce răul nu este pedepsit imediat, iar binele nu este răsplătit pe loc?
Aceste întrebări nu sunt noi. Ele însoţesc omenirea de la începuturile ei. În realitate, ele nu vorbesc atât despre dreptatea lui Dumnezeu, cât despre limitele înţelegerii noastre. Omul vede doar o clipă din istorie, în timp ce Dumnezeu vede veşnicia. Noi judecăm după aparenţe, El judecă după inimă.
Paradoxul iubirii dumnezeieşti este că ea nu funcţionează după criteriile noastre. Şi tocmai de aceea ne putem sminti de felul în care Dumnezeu iubeşte.
Dumnezeu vede posibilitatea acolo unde omul vede eşecul
Dacă am fi fost noi cei care să alegem cei doisprezece apostoli, probabil am fi făcut o selecţie impecabilă. Am fi ales oameni fără trecut, fără slăbiciuni, fără umbre.
Hristos procedează însă cu totul altfel.
Îl alege pe Iuda, deşi ştie că îl va trăda. Îl pune pe Petru în fruntea apostolilor, deşi acesta avea să se lepede de trei ori de El. Îl cheamă pe Pavel după ce acesta îi prigonise pe creştini. În fiecare dintre aceste alegeri se ascunde o lecţie profundă: Dumnezeu nu iubeşte pentru că omul este desăvârşit, ci pentru că doreşte să-l ridice spre desăvârşire.
Pentru logica lumii aceasta este o nebunie.
Cum să ai încredere într-un om despre care ştii că va cădea?
Cum să-i oferi responsabilitate celui care va greşi?
Cum să continui să iubeşti pe cineva care te va răni?
Şi totuşi, exact aşa lucrează Dumnezeu.
Nu pentru că aprobă păcatul, ci pentru că iubirea Lui merge mai departe decât păcatul.
Harul nu este proprietatea oamenilor
Una dintre cele mai dificile încercări pentru credincioşi apare atunci când află despre căderile unor slujitori ai Bisericii. Dezamăgirea este firească. Durerea este reală. Însă apare şi o altă ispită: aceea de a identifica harul lui Dumnezeu cu vrednicia omului.
Ortodoxia nu a învăţat niciodată că Dumnezeu lucrează numai prin oameni fără păcat.
De-a lungul istoriei Bisericii au existat clerici cu neputinţe, iar Dumnezeu a continuat să reverse har asupra credincioşilor prin Sfintele Taine. Nu pentru meritele slujitorului, ci pentru credincioşia Lui faţă de oameni.
Aceasta nu justifică păcatul şi nici nu minimalizează responsabilitatea celui care slujeşte la altar. Dimpotrivă, responsabilitatea este cu atât mai mare. Însă lucrarea lui Dumnezeu nu depinde exclusiv de performanţa morală a omului.
Dacă ar depinde numai de vrednicia noastră, nimeni nu ar putea sluji, nimeni nu s-ar putea împărtăşi, nimeni nu ar putea spera la mântuire.
Harul este darul lui Dumnezeu, nu recompensa perfecţiunii omeneşti.
Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu este slăbiciune
De multe ori oamenii confundă răbdarea lui Dumnezeu cu lipsa de dreptate.
„Dacă Dumnezeu există, de ce nu intervine?”
„De ce nu pedepseşte imediat răul?”
„De ce îngăduie scandalurile?”
Întrebările acestea ascund, de fapt, dorinţa noastră de a vedea dreptatea realizată instantaneu.
Însă Dumnezeu lucrează altfel.
El oferă timp pentru pocăinţă. Aşteaptă întoarcerea celui rătăcit. Nu închide uşa după prima greşeală. Nu retrage iubirea după prima cădere.
Dacă Dumnezeu ar judeca lumea cu aceeaşi grabă cu care o judecăm noi, cine ar mai putea rămâne în picioare?
Fiecare dintre noi poartă păcate pe care numai Dumnezeu le cunoaşte în întregime. Diferenţa este că unele greşeli ajung pe primele pagini ale ziarelor, iar altele rămân ascunse în taina inimii.
De aceea, înainte de a condamna pe aproapele nostru, este bine să ne întrebăm câtă răbdare are Dumnezeu cu propriile noastre neputinţe.
Lupta începe cu propria inimă
Este legitim să ne doară problemele din Biserică. Nu trebuie să ne prefacem că ele nu există.
Însă primul răspuns creştin nu este revolta, ci pocăinţa.
Hristos spune limpede că înainte de a scoate paiul din ochiul fratelui trebuie să vedem bârna din propriul ochi.
Aceasta nu înseamnă pasivitate sau complicitate faţă de rău. Înseamnă aşezarea fiecăruia în locul său.
Schimbarea adevărată începe întotdeauna din interior.
Sfinţii nu au început prin a reforma lumea, ci prin a-şi curăţi propria inimă. Iar această curăţie a devenit lumină pentru ceilalţi.
Paradoxal, cei care s-au pocăit cel mai profund au fost şi cei care au schimbat cel mai mult lumea.
Libertatea nu înseamnă să faci orice
Trăim într-o cultură în care libertatea este adesea confundată cu lipsa oricărei limite.
„Vreau să fac ce simt.”
„Nu accept reguli.”
„Nu vreau să-mi spună nimeni ce să fac.”
La prima vedere pare o formă de maturitate. În realitate, poate deveni cea mai subtilă robie.
Mântuitorul spune că oricine săvârşeşte păcatul este rob al păcatului.
Adevărata libertate nu înseamnă să urmezi fiecare impuls, ci să fii capabil să alegi binele chiar şi atunci când îţi este greu.
Un copil consideră că este liber dacă mănâncă numai dulciuri. Un adult ştie că libertatea presupune şi disciplina care păstrează sănătatea.
La fel este şi în viaţa duhovnicească.
Postul, rugăciunea, spovedania şi ascultarea nu sunt instrumente prin care Dumnezeu ne controlează, ci căi prin care ne vindecă.
De ce este nevoie de un duhovnic?
Mulţi oameni caută astăzi un duhovnic care să nu le ceară nimic.
Dar oare acesta ar mai fi un părinte duhovnicesc?
Dacă mergem la medic, acceptăm tratamentul chiar atunci când presupune restricţii. Dacă învăţăm un meşteşug, ascultăm de profesor. Dacă vrem performanţă într-un domeniu, urmăm indicaţiile unui mentor.
Numai în viaţa duhovnicească ni se pare că putem ajunge la desăvârşire fără să ascultăm de nimeni.
Ascultarea nu este o umilinţă lipsită de sens.
Ea este exerciţiul prin care renunţăm la tirania propriului ego.
Duhovnicul autentic nu îl înlocuieşte pe Dumnezeu şi nici nu conduce viaţa credinciosului în mod despotic. El îl ajută să discearnă voia lui Dumnezeu şi să înainteze pe calea vindecării sufleteşti.
Dumnezeu nu obligă pe nimeni să-L iubească
Unul dintre cele mai impresionante adevăruri ale Evangheliei este că Dumnezeu respectă libertatea omului până la capăt.
Hristos îi cheamă pe oameni, dar nu îi constrânge.
Îi invită, dar nu îi forţează.
Le arată calea, însă nu îi împinge pe ea.
Chiar şi atunci când tânărul bogat pleacă întristat, Domnul nu îl opreşte.
Aceasta este măsura iubirii divine.
O iubire care nu manipulează. O iubire care nu şantajează. O iubire care aşteaptă.
Dumnezeu preferă să fie refuzat de un om liber decât acceptat de unul constrâns.
Smintirea poate deveni începutul credinţei mature
Există o credinţă copilărească, în care ne imaginăm că totul trebuie să fie perfect: oameni fără greşeli, preoţi fără neputinţe, comunităţi fără conflicte şi o viaţă fără încercări.
Mai devreme sau mai târziu, realitatea destramă această imagine. Atunci apare riscul smintelii. Dar există şi o altă posibilitate. Să înţelegem că Biserica nu este comunitatea oamenilor perfecţi, ci spitalul celor care se vindecă. Să descoperim că Dumnezeu lucrează prin vase de lut. Să acceptăm că iubirea Lui este mai mare decât păcatele noastre. Aceasta este maturizarea credinţei.
Nu mai credem pentru că oamenii sunt impecabili, ci pentru că Hristos rămâne credincios chiar şi atunci când oamenii eşuează.
Poate că cel mai greu lucru de acceptat este faptul că Dumnezeu iubeşte mai mult decât considerăm noi că ar merita cineva să fie iubit
Iubeşte pe cel care cade, îl aşteaptă pe cel care fuge, îl caută pe cel care se pierde şi îi oferă mereu posibilitatea întoarcerii.
Această iubire poate părea nedreaptă pentru mintea omenească. Ne poate chiar sminti. Dar tocmai în ea se află speranţa fiecăruia dintre noi.
Dacă Dumnezeu ar iubi doar pe cei fără greşeală, nimeni nu ar avea loc în Împărăţia Sa. Pentru că toţi purtăm răni, căderi şi neputinţe. Însă Dumnezeu nu încetează să creadă în om, chiar şi atunci când omul încetează să creadă în sine.
De aceea, atunci când nu înţelegem felul în care lucrează Dumnezeu, poate că nu răspunsurile trebuie căutate mai întâi, ci smerenia. Căci iubirea Lui depăşeşte întotdeauna măsura dreptăţii pe care noi o putem concepe. Iar aceasta nu este o slăbiciune a lui Dumnezeu, ci cea mai mare putere a Sa: iubirea care nu abandonează niciodată omul, ci îl cheamă necontenit la pocăinţă, la vindecare şi la viaţa veşnică.