Un om aproape necunoscut intră pentru câteva clipe în istoria Patimilor lui Hristos și rămâne pentru totdeauna legat de Cruce.
Simon din Cirene nu rostește niciun cuvânt în Evanghelii. Nu cere să-L urmeze pe Iisus și nici nu pare să înțeleagă, în acea clipă, taina la care este chemat să participe. Este silit să ducă Crucea. Și totuși, tocmai această întâlnire neașteptată ne descoperă un adevăr profund al vieții creștine: uneori, Dumnezeu Se întâlnește cu omul printr-o cruce pe care acesta nu și-a ales-o.
Omul care venea de la țarină
Despre Simon din Cirene știm foarte puțin. Tocmai această discreție face însă prezența lui atât de impresionantă. Evangheliile îl așază înaintea noastră într-unul dintre cele mai dramatice momente ale istoriei mântuirii.
Domnul Iisus Hristos fusese judecat, batjocorit, lovit și condamnat la moarte. După cumplita biciuire, este dus spre Golgota. Pe acest drum apare Simon.
Sfântul Evanghelist Marcu spune:
„Şi au silit pe un trecător, care venea din ţarină, pe Simon Cirineul, tatăl lui Alexandru şi al lui Ruf, ca să ducă crucea Lui.” (Marcu 15, 21).
Cirene era un oraș important din nordul Africii, în regiunea Libiei de astăzi, unde exista și o comunitate iudaică numeroasă. Simon putea fi un iudeu venit la Ierusalim pentru sărbătoarea Paștilor. Evanghelia nu ne spune motivul exact al prezenței sale.
Știm însă ceva esențial: în acea zi, drumul lui s-a întâlnit cu drumul Crucii.
Simon venea de la țarină. Probabil avea propriile planuri, propriile griji și un loc spre care se îndrepta. Nu știa că, peste câteva clipe, numele său avea să fie rostit vreme de veacuri ori de câte ori creștinii vor citi istorisirea Patimilor.
O cruce pe care nu și-a ales-o
Evanghelia subliniază un amănunt tulburător: Simon a fost silit să poarte Crucea.
Nu el s-a oferit. Nu ni se spune că ar fi ieșit din mulțime și ar fi cerut să-L ajute pe Hristos. Soldații romani l-au constrâns.
Acest amănunt îl face atât de apropiat de experiența fiecărui om.
Există cruci pe care le alegem conștient: o nevoință, un sacrificiu pentru familie, o renunțare făcută din iubire, o responsabilitate asumată. Dar există și cruci care intră în viața noastră fără să le fi chemat.
O încercare. O despărțire. O nedreptate. O povară familială. O perioadă de singurătate. O ușă care se închide. O responsabilitate pe care nu ne-am dorit-o.
Prima reacție poate fi împotrivirea: „De ce eu?”
Poate că și Simon s-a întrebat aceasta.
Evanghelia nu ne spune ce a gândit. Ne arată doar că, dintr-odată, omul care își vedea de drumul său s-a trezit purtând Crucea Celui condamnat.
Și tocmai aici viața lui capătă o dimensiune duhovnicească extraordinară.
Simon merge în urma lui Hristos
Sfântul Evanghelist Luca oferă un detaliu de o frumusețe aparte:
„Şi pe când Îl duceau, oprind pe un oarecare Simon Cirineul, care venea din ţarină, i-au pus crucea, ca s-o ducă în urma lui Iisus.” (Luca 23, 26).
Expresia „în urma lui Iisus” nu este lipsită de înțeles duhovnicesc.
Mai înainte, Mântuitorul spusese:
„Atunci Iisus a zis ucenicilor Săi: Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Matei 16, 24).
Iar acum, pe drumul Golgotei, vedem aproape imaginea vie a acestor cuvinte.
Simon poartă crucea și merge în urma lui Hristos.
El devine astfel icoana omului care descoperă că urmarea lui Hristos nu este numai emoție religioasă, cuvânt frumos sau liniște sufletească. Urmarea lui Hristos trece inevitabil prin asumarea crucii.
Creștinismul nu promite o viață lipsită de suferință. El descoperă însă că suferința, atunci când este purtată împreună cu Hristos, nu mai este lipsită de sens.
Aceasta este marea diferență.
Crucea purtată singur poate deveni disperare. Crucea purtată privind spre Hristos poate deveni cale spre înviere.
Cât de aproape a fost Simon de Domnul
Să ne gândim pentru o clipă la această scenă.
Simon se afla la numai câțiva pași de Iisus.
A văzut rănile Lui. A văzut sângele. A auzit strigătele mulțimii. A simțit greutatea lemnului Crucii. Poate că privirea lui s-a întâlnit cu privirea Mântuitorului.
Nu știm.
Dar știm că, dintre miile de oameni aflați atunci în Ierusalim, tocmai el a fost ales să atingă Crucea Domnului și să o poarte.
Ceea ce pentru Simon putea părea, la început, o umilință publică și o nedreptate a devenit cea mai mare cinste a vieții sale.
Aici se ascunde o lecție importantă.
Noi judecăm adesea evenimentele numai după clipa prezentă. Numim „nenorocire” ceea ce doare și „binecuvântare” ceea ce ne este plăcut. Dar perspectiva lui Dumnezeu este mai adâncă decât vederea noastră.
Simon nu putea înțelege atunci întreaga semnificație a drumului spre Golgota.
La fel, nici noi nu înțelegem întotdeauna rostul încercărilor prin care trecem.
Credința începe uneori tocmai acolo unde explicațiile noastre se termină.
Hristos nu avea nevoie de un mântuitor
Există însă un lucru esențial care trebuie înțeles: Simon nu Îl „salvează” pe Hristos.
Hristos merge de bunăvoie spre Patimă. Crucea este jertfa Sa pentru mântuirea lumii. Simon nu participă la lucrarea mântuitoare în sensul în care o săvârșește Hristos, ci primește cinstea de a purta pentru câteva clipe lemnul Crucii.
Mântuitorul, Care poartă păcatele lumii, îngăduie unui om să poarte Crucea Sa.
Ce taină!
Cel Atotputernic primește ajutorul unui om slab.
Această imagine ne învață și ceva despre relația dintre oameni. Dumnezeu ar fi putut rândui altfel drumul spre Golgota. Dar în istorisirea Patimilor rămâne pentru totdeauna această imagine: un om poartă povara alături de Hristos.
De aceea, ori de câte ori purtăm povara unui semen, ne apropiem de taina lui Simon din Cirene.
Fiecare om întâlnește, mai devreme sau mai târziu, un Simon din Cirene
Poate fi mama care veghează nopți întregi lângă copilul ei. Poate fi soțul sau soția care rămâne aproape în vreme de încercare. Poate fi prietenul care nu găsește cuvinte, dar rămâne lângă noi. Poate fi preotul care ascultă durerea unui om. Poate fi un necunoscut care apare într-o zi grea și ne oferă exact ajutorul de care aveam nevoie.
Uneori, nici măcar nu putem lua crucea celuilalt, dar putem purta o parte din greutatea ei.
O vorbă bună, o rugăciune, o vizită, o masă oferită unui om sărac, câteva ore petrecute lângă un bolnav, iertarea unei greșeli, răbdarea față de cineva aflat în suferință, toate pot deveni mici gesturi cireneene.
Nu ni se cere întotdeauna să facem lucruri spectaculoase.
Uneori ni se cere doar să nu trecem nepăsători pe lângă crucea aproapelui.
Când propria cruce devine întâlnire cu Dumnezeu
Simon ne mai învață ceva: crucea poate schimba direcția unei vieți.
Dimineața aceea putea fi pentru el o zi obișnuită. Spre seară însă, purtase Crucea lui Hristos.
Există și în viața noastră zile care încep obișnuit și schimbă totul.
Primim o veste. Întâlnim un om. Pierdem ceva. Suntem chemați la o responsabilitate. Viața ia o direcție pe care nu am prevăzut-o.
Credința nu înseamnă să pretindem că asemenea lucruri nu dor. Nici Simon nu purta un simbol decorativ, ci un lemn greu al condamnării.
Dar creștinul știe că Golgota nu este ultimul capitol.
După Cruce vine Învierea.
De aceea, întrebarea duhovnicească nu este numai: „De ce mi s-a dat această cruce?”, ci și: „Cum o voi purta?”
Cu revoltă care mă închide în mine sau cu rugăciune?
Cu deznădejde sau cu nădejde?
Singur sau împreună cu Hristos?
Nu orice suferință este trimisă direct de Dumnezeu și nu trebuie să transformăm durerea oamenilor în explicații simpliste. Dar orice suferință poate deveni loc al întâlnirii cu Dumnezeu atunci când omul Îl cheamă pe Hristos în mijlocul ei.
Crucea celuilalt poate deveni drumul nostru spre Hristos
Poate cea mai frumoasă lecție lăsată de Simon este aceasta: el L-a întâlnit pe Hristos purtând o povară care, la început, nu era a lui.
Așa se întâmplă uneori și cu noi.
Ne apropiem de Dumnezeu îngrijind un bolnav.
Învățăm răbdarea crescând un copil.
Descoperim rugăciunea lângă patul unui om suferind.
Învățăm iubirea iertând.
Înțelegem Evanghelia ajutând un om care nu ne poate răsplăti.
Crucea aproapelui devine, fără să ne dăm seama, școala propriei noastre mântuiri.
Poate că Simon credea că soldații îl abat din drumul său. În realitate, pentru câteva clipe, drumul său devenise chiar drumul lui Hristos.
Să nu fugim de drumul Crucii
Simon din Cirene apare pentru puțin timp în Evanghelie și apoi dispare din relatarea Patimilor. Nu avem un discurs al lui și nici o mărturisire de credință consemnată în acel moment.
Rămâne însă imaginea lui.
Un om. O Cruce. Hristos înaintea lui. Golgota la capătul drumului.
Este una dintre cele mai puternice imagini ale vieții creștine.
Poate că nici noi nu vom putea schimba lumea prin fapte mari. Poate că numele nostru nu va rămâne în cărți. Dar Dumnezeu ne va pune înainte oameni ale căror poveri le putem ușura.
Și poate că, într-o zi, crucea va fi a noastră.
Atunci să ne amintim de Simon.
Nu toate crucile sunt alese. Unele ne întâlnesc pe drum. Nu toate sunt înțelese. Unele trebuie mai întâi purtate.
Dar dacă Hristos merge înaintea noastră, niciun drum al Crucii nu se termină la Golgota.
Pentru creștin, dincolo de Cruce se află întotdeauna lumina Învierii.